marți, 18 octombrie 2016

Nurofen pentru dureri de suflet


De cele mai multe ori viata nu-ti da un preaviz inainte sa ti intample lucrurile care intr-un fel sau altul te dau peste cap sau te fac sa suferi. Chiar si atunci cand mai primesti semnale, tinzi sa le ignori, sa nu le iei in considerare sau sa le minimizezi importanta. Uneori nu le recunosti, alteori nu stii ce sa faci cu ele si cum sa le gestionezi.

Sunt putine experiente care te pregatesc pentru momentele in care simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, ca totul in jurul tau se naruie, ca totul in interiorul tau se desface in bucati. E o durere puternica care pare ca-ti opreste respiratia si-ti taie pofta de mancare. Esti si nu mai esti in acelasi timp. Suferinta iti inunda corpul si se instaleaza in locuri la care nici nu te-ai fi gandit ca ar putea sa doara. Si impreuna cu ea apare un sentiment de neputinta, de razvratire in care ti-ai dori sa faci o vraja prin care sa faci totul sa fie din nou bine, sa te poti intoarce in timp si sa schimbi ceva.

Oricat de multe cuvinte ai auzi sau iti spui, oricat de mult incerci sa intelegi, in acele momente cuvintele sunt inutile pentru ca nu pot sa schimbe prea multe si nu pot sa-ti ia durerea cu mana. Poti sa fugi, insa durerea vine cu tine si te urmareste pana ii dai spatiu sa o traiesti.

Zilele trec cum trec, cate una pe rand de obicei. Insa, apoi vin noptile, cand demonii ies la iveala si nu cate unul pe rand, ci toti odata. Un rau de amintiri incepe sa curga ca si cum s-a rupt stavilarul, iti aduci aminte tot ce te-a ranit, ce te-a dezamagit, ce a nu a fost asa cum ai fi vrut sa fie. Si daca ti-ai aduce aminte doar asta, atunci ar fi simplu, pentru ca ai avea o justificare pentru suferinta ta. Dar iti aduci aminte si lucrurile bune si motivele pentru care ai continuat si nu ai renuntat. Incet incet indoiala isi face loc alaturi de neputinta.

Vrei sa ai claritate, vrei sa stii lucruri, vrei sa ai raspunsuri si nu ai decat intrebari. Stii ca o sa treaca, ca la un moment dat o sa fie bine, insa tu vrei acum. Intr-un fel sau altul reusesti sa stai singur in starea aceea in care te simti pierdut si nu mai stii pe unde este drumul, inconjurat de intuneric si frici care exagereaza realitatea. Fiecare avem o super putere prin care sa mergem mai departe.

Apoi la un moment dat trece si se lasa linsitea. Insa dupa astfel de experiente, iti construiesti mai multe ziduri care sa te protejeze si inchizi bucati din tine sau reusesti sa vindeci bucata ranita din tine si te deschizi mai mult?

Din pacate nu s-a inventat inca nurofenul pentru dureri de suflet si drame emotionale.

Nu stiu


Cuvintele refuzau sa se aseze intr-o ordine care sa exprime amalgamul de emotii ce se rostogoleau ca o tornada in sufletul ei. Orice incercare de deschidere se lovea de zidurile reci si portile ferecate. Simtea ca ceva s-a rupt, s-a terminat, iar ea nu va mai fi niciodata aceeasi. S-a spart in mii de bucati de sticla colorata.

Toate lucrurile pe care le stia si le credea despre lume, despre oameni, despre viata ii pareau doar niste cuvinte, niste cuvinte frumoase si goale. Rascolind arhiva amintirilor a plecat departe. Departe e un fel de acasa, e un fel de loc in care poti sa ajungi doar cand esti singur. Poti sa aduci idei, cuvinte, lucruri din Departe in Aici, poti sa povestesti despre el, insa oricat te-ai stradui nu poti sa iei pe nimeni cu tine acolo.

Unele amintiri sunt arhivate cumva. Se declanseaza de la lucruri aparent nesemnificative: o aroma anume de ceai, o carte de vizita cu un scris de mana pe ea, un mesaj ratacit intr-un caiet vechi, un parfum, o melodie auzita in lift, un apus de soare, un scris strain amestecat cu scrisul tau, un fel de nu stiu ce.

”Nu stiu” poate fi un loc de liniste, de pace, de curiozitate sau unul agitat, turbulent si plin de temeri. Uneori poate e mai bine sa nu stii, sa nu stii toate raspunsurile, sa nu stii toate directiile, sa nu stii toate intrebarile, sa nu stii ce urmeaza mai departe. Pentru ca atunci poti sa te lasi surpins.

Nu stiu e un loc de aparenta vulnerabilitate. Insa orice forma de vulnerabilitate este criticata. Din nu stiu ce motive ar trebui sa fim intr-un fel si nu in altul. Si atunci ne construim masti, ziduri, fortarete, feluri de a fi pe care le purtam si le scoatem in lume pentru a fi prezentabili, pe placul altora sau chiar al nostru. Uneori ajung sa devina parte din noi, alteori le dezbracam in singuratate ca pe niste haine purtate de-a lungul zilei.

Sunt perioade in care nu mai gasesti timp sau spatiu sa te intorci acasa la tine, pana cand ceva in interiorul tau ajunge sa tanjeasca dupa un ceva nedefinit, dupa o forma de conexiune mai profunda, dupa un altfel de conectare.

Acasa e cand se lasa linistea in tine si zambetul iti inunda fata. Un pod suspendat care face trecerea intre ceva si altceva.

vineri, 27 noiembrie 2015

Trenul de la linia 4



Imi plac drumurile lungi, asezata confortabil la geam, privind in zari indepartate. Imi place sa merg cu trenul ... mai ales pe timp de zi, iar daca am norocul sa gasesc geamuri care se deschid pe care sa pot  scoate capul afara ... sunt cel mai fericit copil din lume.

Cel mai mult imi place ca am timp. Am timp pentru toate lucruri de care de obicei nu am timp .... sa ma uit pe fereastra fara sa ma gandesc la nimic sau sa citesc o carte cumparata demult si inca nedechisa, sa-mi las gandurile sa zboare aiurea fara noima sau fara sens sau sa trimit un gand de bine unor oameni cu care nu am mai vorbit de mult, sa ma bucur de peisaje sau  sa ma las cuprinsa de nerabdarea asteptarii momentelor ce vor urma, sa simt, sa-mi dau voie sa simt si sa simt cum se simte ceea ce simt, sa visez la necunoscut sau chiar sa ma plictisesc.

Cumva am invatat sa apreciez momentele mai putin reusite, mai putin fericite, da ... pe cele aiurea naspa, nasoale, triste sau oricum le-o cheama pentru ca datorita lor ma bucur mai deplin de cele frumoase si apreciez mai multe chiar si momentele in care nu se intampla nimic spectaculos. Banalul are si el uneori farmecul lui.

Imi place sa plec singura, insa la sosire sa ma astepte cineva in gara. Intoarcerile sunt cumva... confuze ... ma simt prinsa intre doua lumi ... partea din mine care stie ca trebuie sa se intoarca si partea care isi doreste sa ramana. Mai bine, stai cu mine pana cand imi pleaca trenul.

Fiecare plecare e altfel, fiecare despartire e diferita. Paradoxal, garile mi se par mai prietenoase decat aeroporturile. Poate imi plac mai mult garile pentru ca intr-o anumita gara am invatat ca poti sa pleci complet, fara intrebari, fara dileme, doar cu o stare foarte prezenta de bine si liniste... chiar si la ceva timp dupa aia.


Cu sufletul plin si cu o curiozitate nastrustica de cum oare s-ar simti ... mai mult?


joi, 12 noiembrie 2015

Oamenii cadou


Unele experiente schimba ceva fundamental in tine. Se intampla ceva, un moment de conexiune, o rezonanta aparte si ceva din tine incepe sa se transforme. Uneori simti cand urmeaza astfel de momente, alteori le descoperi dupa ce s-au intamplat. Mai sunt si cele subtile care te schimba pe nesimtite.

Oamenii cadou sunt oamenii care te provoaca, care te inspira, de care te lasi slefuit. Te provoaca sa te descoperi, sa te transformi, sa dai la o parte zidurile si meterezele de aparare, sa deschizi usa sa-ti dai voie sa devii ceva ce nu stiai inca ca ai putea fi. Oamenii cadou reusesc sa scoata la iveala tot ce e mai bun in tine.

Oamenii cadou apar in viata ta atunci cand nici macar nu te astepti si atunci cand ai cel mai mult nevoie. Oamenii cadou apar la momentul potrivit in locul potrivit oferindu-ti acele lucruri de care nici tu nu stiai ca ai nevoie.

Oamenii cadou sunt puncte de rezonanta, momente de gratie, de frumos, de expansiune a simturilor, a ideilor, a creatiei. Iti dau senzatia ca langa ei timpul se opreste in loc.

Si daca ai un gram de noroc, unii oameni cadou se transforma in intervale.

Oamenii cadou sunt cei care iti imping limitele, care te scot din sarite, care te duc in stari necunoscute, in care nimeni altcineva nu ar putea sa o faca. Oamenii cadou sunt o lectie a ta, pe care poti sa alegi sa o inveti ... sau nu.

Oamenii cadou te iubesc si atunci cand esti ursuz, neprietenos, ciufut sau doar ai o zi sau o perioada proasta pentru ca reusesc sa-ti vada in continuare frumosul dincolo de asta.

Oamenii cadou sunt cei care sunt acolo langa tine in fiecare zi, oamenii pe care din cand in cand mai uiti sa-i mai vezi, sa-i mai simti, sa-i apreciezi pentru ca si-au gasit un loc firesc in viata ta. Oamenii cadou fac momentele banale sa fie speciale. Au un firesc al lor si o naturalete aparte.

Oamenii cadou au rabdare sa te invete sa cresti frumos.

Oamenii cadou sunt momente de recunostinta pura.


Oamenii cadou au aripi de iubire si praf de spiridusi ... cel mai probabil tocmai datorita zambetului lor ghidus.

duminică, 9 august 2015

Lectii de la o planta


Mi-au placut intotdeauna, plantele bunicilor mele, mari, frumoase, pline de flori. Mi se pareau fascinante cand le venea ora de udat - parca intreg universul se transforma ... era momentul lor cu ele, cand le ingrijau, le iubeau si mai ales le vorbeau. Nu intelegeam atunci cam ce ai putea vorbi cu o planta si cam ce ti-ar putea ea raspunde inapoi ... Mi-am dorit intotdeauna sa am si eu, cand o sa cresc mare, floarea mea, de care sa am grija, care sa fie a mea. 

Am avut o relatie mai de lunga durata cu trandafir japonesc, care imi facea flori doar in perioadele in care uitam sa il ud. Mi-a fost prieten bun, transformandu-se pe rand, in functie de anotimp in suport de cursuri, pom de craciun, suport de diverse lucruri mici care pareau ca nu-si gasesc alt loc mai bun decat intre ramurile lui firave. L-am inlocuit la un moment dat cu un cactus ... m-am gandit ca un tepos ar avea nevoie de mai putina atentie si ar suport cu mai multa blandete lipsa mea de atentie. L-am iubit pana ce a crescut pana in tavan, cand o persoana cu initiativa a decis sa-l scoata pe balcon, unde nu s-a inteles foarte bine cu soarele un pic cam prea intepator.

Printre primele lucruri luate cadou de casa noua, a fost o planta - nici cactus, nici floare. Cumva, a ajuns intr-o simbioza ciudata, pentru ca inceput sa moara cam in acelasi timp cand o parte din mine trecea printr-o perioada mai dificila. Incercand sa o resuscitez, m-am gandit daca mai are rost sa o pastrez sau nu. Uneori asa e si cu oamenii, cand relatiile ajung intr-un punct dificil, fie pentru ca iti e greu, fie pentru ca nu mai stii cum sa gestionezi situatia, pe tine sau cealalta persoana, fie ca pur si simplu ti-a ajuns si te-ai saturat .... renunti. Insa doar pentru ca uneori e greu, asta nu inseamna ca trebuie sa renunti la un om. Nu am renuntat nici la planta, nici la omul cu pricina.


Am continuat sa ud planta si sa ma ofilesc treptat in incercarea de a salva iluzii amagitoare. Intr-o buna zi, uitandu-ma la planta, mi-am dat seama ca era mai mult moarta, decat vie. Cam asa ma simteam si eu. Vine un moment in care, oricat de mult te straduiesti, oricat de mult incerci, trebuie sa accepti ca nu mai ai ce sa faci, ca s-a terminat. Si faci tot ce stii mai bine sa o termini frumos.

Din planta mai ramasesera vreo 3 frunzulite in aer si o tulpina uscata. Nu mi-am facut prea multe sperante in privinta lor, insa le-am rupt si le-am infipt in pamant. Cred ca o parte din mine isi dorea din toata inima sa poata sa salveze planta, si legatura cu omul. Nu relatia, ci conexiunea.

Nu cred ca oamenii se schimba, ci devin din ce in ce mai mult aceeasi. Cu cat experimentezi mai mult, cu atat ajungi mai aproape de esenta a cine esti si incepi sa exprimi in exterior mai mult din sinele autentic. Doar dinamica interactiunilor se schimba. De cele mai multe ori ne uitam la oameni prin filtrul propriilor asteptari si credinte. Tindem mai mult sa judecam si sa analizam, decat sa acceptam, sa iubim si sa ne bucuram de ceea ce avem in fata noastra.

A trecut o luna in care am fost mai mult pe drumuri decat acasa si acasa mai mult sa dorm si sa schimb bagaje decat sa stau. Nu am apucat sa arunc planta, nici sa o inlocuiesc. Am vrut sa-i arat planta unui prieten, impreuna cu ceea ce era teoria mea despre relatii. Nu apuc sa-i zic prea multe, cand ma intreba ... si s-au prins frunzele?

Ma uit surprinsa in ghiveciul de care ma pregateam sa ma despart la un moment dat, ca sa descopar ca cele 2 frunzulite ale mele au incoltit. Sunt mici mici de tot, insa sunt vii.

Doar pentru ca forma in care cunoasteam lucrurile a luat sfarsit, nu inseamna ca nu exista posibilitatea unui alt inceput. Nu cred in relatii reciclate sau in fire rupte si inodate. Insa cred ca relatiile pot fi transformate, atat timp li se ofera spatiu si timpul necesar devenirii. Nu cred ca dupa ce ai simtit ceva in mod autentic pentru un alt om, acel lucru poate sa devina nimic sau indiferenta. Dupa ce se inchid etapele vindecarii si iertarii, dragul de acel om ramane. Chiar daca nu mai exista nici un palier de rezonanta sau interactiune, cand toate buclele sunt inchise, dragul de om ramane prezent.

miercuri, 18 martie 2015

Noaptea de dinaintea marilor plecari




La un moment dat te obisnuiesti si cu viata de calator, sa adormi intr-un oras, sa te trezesti intr-un altul, sa nu stii unde te poarta mai departe drumul, sa nu stii cat stai sau cand pleci. Te obisnuiesti sa ai mereu bagajul pe jumatate facut, pe jumatate inca nedesfacut.

Si totusi, sunt acele nopti, de dinaintea anumitor plecari, cand somnul nu se lipeste de gene, desi oboseala ti se strecoara in trup. Mai ai inca destule de facut, intotdeauna mai apare ceva pe utima suta de metri, fie un bagaj, fie un proiect de terminat, o intalnire fugara cu un om drag sau orice altceva. Mai ai inca de visat, de savurat asteptarea si curiozitatea descoperii necunoscutului.

Sunt nopti in care stii ca urmatoare zi este despre altceva, ca e unul din momentele de interesctie care te va purta pe un alt drum. Poate ti se indeplineste o dorinta pusa acum multa vreme, careia i-a venit intr-un final timpul. Poate cunosti pe cineva nou sau reintalnesti pe altcineva vechi.

Simti ... intotdeauna simti cand se termina ceva si incepe altceva, o noua etapa, Noaptea de dinaintea marilor plecari. Un moment de suspendare intre doua lumi sau poate doar de tranzitie ... ceva din tine se pregateste si pe interior pentru schimbare.

E noaptea de dinaintea marilor plecari sau e noaptea de dupa ultimile intamplari?

joi, 2 octombrie 2014

Ireversibil s-a incheiat povestea


A trecut aproape un an de la podul de curcubeu. A venit timpul si aripile lui l-au luat pe sus. A venit ploaia si culorile i-a scurs. A venit tacerea si magia i-a ascuns. De un capat si de altul au ramas doar doi straini ce nu-si mai gasesc cuvintele care sa se transforme in zambete.

Cand ceva din viata ta dispare ... uneori ramane un gol, alteori se naste un spatiu. Cel mai tare ne doare nu neaparat realitatea pierduta ci pierderea iluziei unei realitati posibile.

A venit toamna cu noptile ei racoroase, cu lumina blanda in care se scalda alintandu-se frunzele. Un moment al intoarcerilor si al regasirilor dupa o vara de cautari bezmetice. O data cu amurgul se lasa si linistea. Culorile florilor de munte incep sa prinda viata.

Obisnuiam sa cred ca daca la un moment ai gasit drumul spre sufletul altcuiva, nu ai cum sa-l uiti, ca pasii iti vor fi purtati cumva ... intr-un mod inexplicabil chiar si atunci cand tu nu mai stii pe unde sa o iei catre locul regasirii. Insa oamenii se schimba, se transforma, trec momente de viata peste ei si nu mai sunt aceeasi pe care ii stiai, atunci cand tu i-ai cunoscut. Si in tot timp asta, viata trece peste tine, lasandu-si urma. Ne asteptam sa fim aceeasi ... insa ne simtim atat de diferiti si tot ceea ce ne-a legat candva ... acum ... nu mai este.

Sunt suflete care se recunosc... aceea senzatie de familiarite pe care nu stii de unde sa o iei, cu care nu neaparat stii ce sa faci pentru ca iti dai seama ca nu are fundamentul pe care sa se bazeze ... si mergi mai departe. Uneori nu mergi pentru ca asta iti doresti, mergi inainte pentru ca nu ai incotro ... oricand ai incerca nu poti sa te opresti.

S-a sfaramat podul de curcubeu in mii de cioburi colorate si imi rasuna in cap versurile din Pasarea Colibri ... ”N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag ....

ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea”

Undeva pe drum, am incetat sa-mi mai doresc sa dau timpul inapoi si sa pot schimba povestea.
Nu mi-au placut niciodata finalurile si nici despartirile de orice fel, oricand as fi incercat sa le numesc noi incepuri ... invat sa accept ca uneori sunt necesare.

Oare doare mai putin neincercarea amestecata cu speranta iluzorie ca ar mai fi ceva decat dezamagirea unei calatorii la capatul lumii in care sa descoperi ca o prietenie s-a incheiat in forma ce-ti era cunoscuta?

Credeam cu inocenta ca poti sa schimbi ceva, ca poti sa o iei de la capat pe un fundament curat, ca poti sa lasi trecutul in trecut unde-i e locul si sa-i tai legaturile cu prezentul ... insa oare chiar poti face acest lucru... chiar si atunci cand implica 2?

Ireversibil s-a incheiat povestea cand usile-s inchise si cheia este bine ascunsa.