vineri, 27 noiembrie 2015

Trenul de la linia 4



Imi plac drumurile lungi, asezata confortabil la geam, privind in zari indepartate. Imi place sa merg cu trenul ... mai ales pe timp de zi, iar daca am norocul sa gasesc geamuri care se deschid pe care sa pot  scoate capul afara ... sunt cel mai fericit copil din lume.

Cel mai mult imi place ca am timp. Am timp pentru toate lucruri de care de obicei nu am timp .... sa ma uit pe fereastra fara sa ma gandesc la nimic sau sa citesc o carte cumparata demult si inca nedechisa, sa-mi las gandurile sa zboare aiurea fara noima sau fara sens sau sa trimit un gand de bine unor oameni cu care nu am mai vorbit de mult, sa ma bucur de peisaje sau  sa ma las cuprinsa de nerabdarea asteptarii momentelor ce vor urma, sa simt, sa-mi dau voie sa simt si sa simt cum se simte ceea ce simt, sa visez la necunoscut sau chiar sa ma plictisesc.

Cumva am invatat sa apreciez momentele mai putin reusite, mai putin fericite, da ... pe cele aiurea naspa, nasoale, triste sau oricum le-o cheama pentru ca datorita lor ma bucur mai deplin de cele frumoase si apreciez mai multe chiar si momentele in care nu se intampla nimic spectaculos. Banalul are si el uneori farmecul lui.

Imi place sa plec singura, insa la sosire sa ma astepte cineva in gara. Intoarcerile sunt cumva... confuze ... ma simt prinsa intre doua lumi ... partea din mine care stie ca trebuie sa se intoarca si partea care isi doreste sa ramana. Mai bine, stai cu mine pana cand imi pleaca trenul.

Fiecare plecare e altfel, fiecare despartire e diferita. Paradoxal, garile mi se par mai prietenoase decat aeroporturile. Poate imi plac mai mult garile pentru ca intr-o anumita gara am invatat ca poti sa pleci complet, fara intrebari, fara dileme, doar cu o stare foarte prezenta de bine si liniste... chiar si la ceva timp dupa aia.


Cu sufletul plin si cu o curiozitate nastrustica de cum oare s-ar simti ... mai mult?


joi, 12 noiembrie 2015

Oamenii cadou


Unele experiente schimba ceva fundamental in tine. Se intampla ceva, un moment de conexiune, o rezonanta aparte si ceva din tine incepe sa se transforme. Uneori simti cand urmeaza astfel de momente, alteori le descoperi dupa ce s-au intamplat. Mai sunt si cele subtile care te schimba pe nesimtite.

Oamenii cadou sunt oamenii care te provoaca, care te inspira, de care te lasi slefuit. Te provoaca sa te descoperi, sa te transformi, sa dai la o parte zidurile si meterezele de aparare, sa deschizi usa sa-ti dai voie sa devii ceva ce nu stiai inca ca ai putea fi. Oamenii cadou reusesc sa scoata la iveala tot ce e mai bun in tine.

Oamenii cadou apar in viata ta atunci cand nici macar nu te astepti si atunci cand ai cel mai mult nevoie. Oamenii cadou apar la momentul potrivit in locul potrivit oferindu-ti acele lucruri de care nici tu nu stiai ca ai nevoie.

Oamenii cadou sunt puncte de rezonanta, momente de gratie, de frumos, de expansiune a simturilor, a ideilor, a creatiei. Iti dau senzatia ca langa ei timpul se opreste in loc.

Si daca ai un gram de noroc, unii oameni cadou se transforma in intervale.

Oamenii cadou sunt cei care iti imping limitele, care te scot din sarite, care te duc in stari necunoscute, in care nimeni altcineva nu ar putea sa o faca. Oamenii cadou sunt o lectie a ta, pe care poti sa alegi sa o inveti ... sau nu.

Oamenii cadou te iubesc si atunci cand esti ursuz, neprietenos, ciufut sau doar ai o zi sau o perioada proasta pentru ca reusesc sa-ti vada in continuare frumosul dincolo de asta.

Oamenii cadou sunt cei care sunt acolo langa tine in fiecare zi, oamenii pe care din cand in cand mai uiti sa-i mai vezi, sa-i mai simti, sa-i apreciezi pentru ca si-au gasit un loc firesc in viata ta. Oamenii cadou fac momentele banale sa fie speciale. Au un firesc al lor si o naturalete aparte.

Oamenii cadou au rabdare sa te invete sa cresti frumos.

Oamenii cadou sunt momente de recunostinta pura.


Oamenii cadou au aripi de iubire si praf de spiridusi ... cel mai probabil tocmai datorita zambetului lor ghidus.

duminică, 9 august 2015

Lectii de la o planta


Mi-au placut intotdeauna, plantele bunicilor mele, mari, frumoase, pline de flori. Mi se pareau fascinante cand le venea ora de udat - parca intreg universul se transforma ... era momentul lor cu ele, cand le ingrijau, le iubeau si mai ales le vorbeau. Nu intelegeam atunci cam ce ai putea vorbi cu o planta si cam ce ti-ar putea ea raspunde inapoi ... Mi-am dorit intotdeauna sa am si eu, cand o sa cresc mare, floarea mea, de care sa am grija, care sa fie a mea. 

Am avut o relatie mai de lunga durata cu trandafir japonesc, care imi facea flori doar in perioadele in care uitam sa il ud. Mi-a fost prieten bun, transformandu-se pe rand, in functie de anotimp in suport de cursuri, pom de craciun, suport de diverse lucruri mici care pareau ca nu-si gasesc alt loc mai bun decat intre ramurile lui firave. L-am inlocuit la un moment dat cu un cactus ... m-am gandit ca un tepos ar avea nevoie de mai putina atentie si ar suport cu mai multa blandete lipsa mea de atentie. L-am iubit pana ce a crescut pana in tavan, cand o persoana cu initiativa a decis sa-l scoata pe balcon, unde nu s-a inteles foarte bine cu soarele un pic cam prea intepator.

Printre primele lucruri luate cadou de casa noua, a fost o planta - nici cactus, nici floare. Cumva, a ajuns intr-o simbioza ciudata, pentru ca inceput sa moara cam in acelasi timp cand o parte din mine trecea printr-o perioada mai dificila. Incercand sa o resuscitez, m-am gandit daca mai are rost sa o pastrez sau nu. Uneori asa e si cu oamenii, cand relatiile ajung intr-un punct dificil, fie pentru ca iti e greu, fie pentru ca nu mai stii cum sa gestionezi situatia, pe tine sau cealalta persoana, fie ca pur si simplu ti-a ajuns si te-ai saturat .... renunti. Insa doar pentru ca uneori e greu, asta nu inseamna ca trebuie sa renunti la un om. Nu am renuntat nici la planta, nici la omul cu pricina.


Am continuat sa ud planta si sa ma ofilesc treptat in incercarea de a salva iluzii amagitoare. Intr-o buna zi, uitandu-ma la planta, mi-am dat seama ca era mai mult moarta, decat vie. Cam asa ma simteam si eu. Vine un moment in care, oricat de mult te straduiesti, oricat de mult incerci, trebuie sa accepti ca nu mai ai ce sa faci, ca s-a terminat. Si faci tot ce stii mai bine sa o termini frumos.

Din planta mai ramasesera vreo 3 frunzulite in aer si o tulpina uscata. Nu mi-am facut prea multe sperante in privinta lor, insa le-am rupt si le-am infipt in pamant. Cred ca o parte din mine isi dorea din toata inima sa poata sa salveze planta, si legatura cu omul. Nu relatia, ci conexiunea.

Nu cred ca oamenii se schimba, ci devin din ce in ce mai mult aceeasi. Cu cat experimentezi mai mult, cu atat ajungi mai aproape de esenta a cine esti si incepi sa exprimi in exterior mai mult din sinele autentic. Doar dinamica interactiunilor se schimba. De cele mai multe ori ne uitam la oameni prin filtrul propriilor asteptari si credinte. Tindem mai mult sa judecam si sa analizam, decat sa acceptam, sa iubim si sa ne bucuram de ceea ce avem in fata noastra.

A trecut o luna in care am fost mai mult pe drumuri decat acasa si acasa mai mult sa dorm si sa schimb bagaje decat sa stau. Nu am apucat sa arunc planta, nici sa o inlocuiesc. Am vrut sa-i arat planta unui prieten, impreuna cu ceea ce era teoria mea despre relatii. Nu apuc sa-i zic prea multe, cand ma intreba ... si s-au prins frunzele?

Ma uit surprinsa in ghiveciul de care ma pregateam sa ma despart la un moment dat, ca sa descopar ca cele 2 frunzulite ale mele au incoltit. Sunt mici mici de tot, insa sunt vii.

Doar pentru ca forma in care cunoasteam lucrurile a luat sfarsit, nu inseamna ca nu exista posibilitatea unui alt inceput. Nu cred in relatii reciclate sau in fire rupte si inodate. Insa cred ca relatiile pot fi transformate, atat timp li se ofera spatiu si timpul necesar devenirii. Nu cred ca dupa ce ai simtit ceva in mod autentic pentru un alt om, acel lucru poate sa devina nimic sau indiferenta. Dupa ce se inchid etapele vindecarii si iertarii, dragul de acel om ramane. Chiar daca nu mai exista nici un palier de rezonanta sau interactiune, cand toate buclele sunt inchise, dragul de om ramane prezent.

miercuri, 18 martie 2015

Noaptea de dinaintea marilor plecari




La un moment dat te obisnuiesti si cu viata de calator, sa adormi intr-un oras, sa te trezesti intr-un altul, sa nu stii unde te poarta mai departe drumul, sa nu stii cat stai sau cand pleci. Te obisnuiesti sa ai mereu bagajul pe jumatate facut, pe jumatate inca nedesfacut.

Si totusi, sunt acele nopti, de dinaintea anumitor plecari, cand somnul nu se lipeste de gene, desi oboseala ti se strecoara in trup. Mai ai inca destule de facut, intotdeauna mai apare ceva pe utima suta de metri, fie un bagaj, fie un proiect de terminat, o intalnire fugara cu un om drag sau orice altceva. Mai ai inca de visat, de savurat asteptarea si curiozitatea descoperii necunoscutului.

Sunt nopti in care stii ca urmatoare zi este despre altceva, ca e unul din momentele de interesctie care te va purta pe un alt drum. Poate ti se indeplineste o dorinta pusa acum multa vreme, careia i-a venit intr-un final timpul. Poate cunosti pe cineva nou sau reintalnesti pe altcineva vechi.

Simti ... intotdeauna simti cand se termina ceva si incepe altceva, o noua etapa, Noaptea de dinaintea marilor plecari. Un moment de suspendare intre doua lumi sau poate doar de tranzitie ... ceva din tine se pregateste si pe interior pentru schimbare.

E noaptea de dinaintea marilor plecari sau e noaptea de dupa ultimile intamplari?

joi, 2 octombrie 2014

Ireversibil s-a incheiat povestea


A trecut aproape un an de la podul de curcubeu. A venit timpul si aripile lui l-a luat pe sus. A venit ploaia si culorile i-a scurs. A venit tacerea si magia i-a ascuns. De un capat si de altul au ramas doar straini ce nu-si mai gasesc cuvintele care sa se transforme in zambete.

Cand ceva din viata ta dispare ... uneori ramane un gol, alteori se naste un spatiu. Cel mai tare ne doare nu neaparat realitatea pierduta ci pierderea iluziei unei realitati posibile.

A venit toamna cu noptile ei racoroase, cu lumina blanda in care se scalda alintandu-se frunzele. Un moment al intoarcerilor si al regasirilor dupa o vara de cautari bezmetice. O data cu amurgul se lasa si linistea. Culorile florilor de munte incep sa prinda viata.

Obisnuiam sa cred ca daca la un moment ai gasit drumul spre sufletul altcuiva, nu ai cum sa-l uiti, ca pasii iti vor fi purtati cumva ... intr-un mod inexplicabil chiar si atunci cand tu nu mai stii pe unde sa o iei catre locul regasirii. Insa oamenii se schimba, se transforma, trec momente de viata peste ei si nu mai sunt aceeasi pe care ii stiai, atunci cand tu i-ai cunoscut. Si in tot timp asta, viata trece peste tine, lasandu-si urma. Ne asteptam sa fim aceeasi ... insa ne simtim atat de diferiti si tot ceea ce ne-a legat candva ... acum ... nu mai este.

Sunt suflete care se recunosc... aceea senzatie de familiarite pe care nu stii de unde sa o iei, cu care nu neaparat stii ce sa faci pentru ca iti dai seama ca nu are fundamentul pe care sa se bazeze ... si mergi mai departe. Uneori nu mergi pentru ca asta iti doresti, mergi inainte pentru ca nu ai incotro ... oricand ai incerca nu poti sa te opresti.

S-a sfaramat podul de curcubeu in mii de cioburi colorate si imi rasuna in cap versurile din Pasarea Colibri ... ”N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag ....

ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea”

Undeva pe drum, am incetat sa-mi mai doresc sa dau timpul inapoi si sa pot schimba povestea.
Nu mi-au placut niciodata finalurile si nici despartirile de orice fel, oricand as fi incercat sa le numesc noi incepuri ... invat sa accept ca uneori sunt necesare.

Oare doare mai putin neincercarea amestecata cu speranta iluzorie ca ar mai fi ceva decat dezamagirea unei calatorii la capatul lumii in care sa descoperi ca o prietenie s-a incheiat in forma ce-ti era cunoscuta?

Credeam cu inocenta ca poti sa schimbi ceva, ca poti sa o iei de la capat pe un fundament curat, ca poti sa lasi trecutul in trecut unde-i e locul si sa-i tai legaturile cu prezentul ... insa oare chiar poti face acest lucru... chiar si atunci cand implica 2?

Ireversibil s-a incheiat povestea cand usile-s inchise si cheia este bine ascunsa.

miercuri, 17 septembrie 2014

Drumuri, trenuri si lucruri frumoase


Ganduri nocturne ce se foiesc in perna pana ce intr-un final reusesc sa nu iti dea pace. Ganduri de seara in drum spre casa.

Nu stiu de unde a aparut vorba cu trenul care soseste o singura data intr-o gara, ca apoi, intr-un mod inexplicabil sa-si schimbe ruta astfel incat sa o ocoleasca pentru tot restul vietii lui. Cel putin acum, sunt trenuri care merg pe rute bine stabilite. E adevarat, nu toate opresc in fiecare gara, insa exista cel putin unul care sa te duca acolo unde vrei sa ajungi. Iar daca nu, exista microbuze, masini, prieteni, oameni binevoitori. Daca nu intotdeauna, macar de cele mai multe ori exista o solutie, alta decat cea la care te-ai gandit deja. Nu cred doar in alb si negru, mai sunt si nuante ... macar pana cand palesc si dispar.

A inceput scoala. Mi se pare un sistem interesant. Acum ceva vreme exista un sigur premiu intai, un premiul al II-lea, al III-lea si niscaiva mentiuni. Apoi, au inceput sa mai dea cateva premii, mai multe din celelalte, fara sa se acorde insa la toti elevii, pastrandu-se un singur premiu I, pe criterii precum toata lumea care are media peste 9,00 sa primeasca cate ceva ... macar o carte, daca diplome nu mai sunt. Exista o singura persoana care e cea mai buna din clasa, o singura persoana este preferata invatatoarei, profesorilor etc.Intre timp s-a mai ajuns la egalitate de medii, iar premiul I nu a mai fost doar pentru ”cei alesi”. In scoala, in timpul orelor, esti tu cu tine, te lupti pe cont propriu, in timpul pauzelor se creaza aliante, prietenii, negocieri, schimburi de interese ... atat timp cat miza nu este pierderea locului I.

Ma intrebam acum ceva vreme de unde s-a impamantenit spiritul competional, combativ, un fel de fiecare pentru el, cand in multe contexte obtii mai multe rezultate prin colaborare si sustinere. De unde nevoia de a-ti demonstra puterea si superioritatea, un fel de super puterea mea este mai buna, mai frumoasa, mai cu mot decat super puterea ta? .... cand fiecare are magia lui, iar cand mai multe superputeri isi folosesc magia impreuna ies lucruri care depasesc orice superputere luata individual.

De unde nevoia de a ne compara cu ceilalti dintr-o perspectiva distructiva ... unul este bun si celalalt este rau - ca sa castig, trebuie ca celalalt sa piarda, sa dea gres intr-un fel ... Daca desenul meu e frumos, inseamana ca desenul tau e urat ... frumusetea sta tocmai in a insufla spiritul ei in ochii privitorului. De unde iubirea conditionata de fapte bune si comportamentele conditionate de acordarea sau nu a iubirii unui parinte catre copii sai.

- Spune-mi un secret, spune-mi ceva ce nu stie nimeni despre tine ...
- ... as putea sa iti zic care este floarea mea preferata ...

Insa nu e inca momentul. Din lucrurile invatate in ultima vreme am descoperit ca e bine sa ai ceva care sa fie doar al tau, un loc preferat, un parfum, o melodie, un gand, un vis, o dorinta, un ceva pe care sa nu-l imparti cu nimeni, sa nu oferi printr-o vorba care se pierde in uitare ceva ce chiar e important pentru tine. Sunt povesti ce isi cauta ascultatorii multa vreme, pentru ca nu sunt povesti pentru oricine ... nu pentru ca nu le-ar putea asculta, ci pentru ca nu le pot intelege.

Sa ai in tine un loc de bine, un loc al tau, unde te regasesti, unde te incarci, un loc cu frumos pe care sa-ti aduci aminte sa il ingrijesti, un loc pe care sa-l vizitezi din cand in cand, insa nu foarte des ... pentru ca si-ar pierde farmecul, insa nici foarte rar sa nu uiti drumul spre el. Exista un loc in tine in care totul este posibil, unde iti gasesti resursele de care ai nevoie, unde sunt depozitate visele si ideile care inca nu au inceput sa prinda forma, unde iubirea nu dispare dupa o despartire, unde intrebarile isi primesc raspunsurile, unde copilul din tine inca stie sa se joace sa se bucure. Trebuie doar sa il gasesti sau poate doar sa il recunosti.

luni, 1 septembrie 2014

Jurnal de călătorie


Nisipul de pe pantofi era încă umed când spuma valurilor se retragea infrigurata in adancurile albastre, printre tetra-picioarele stabilopozilor de pe digul de sub Pescărie. Deodata, se auzi un sunet abstract: hârșt, hushh, pleoșc! Talpa pantofului aluneca usor atingand stanca umeda si el isi pierdu pentru un moment echilibrul. L-a recuperat însă repede.

Ea tresări dezamăgită - n-a reușit nici de data aceasta. Lucrurile erau terminate, tot ce trebuia el să facă făcuse, nu mai avea nevoie de el. L-a dus pe unde nimeni nu putea sta fără să cadă, cu toate acestea nemernicul insita să își mențină echilibrul. La dracu!!!

Nici data trecută nu i-a reușit. În locul unde fuseseră înainte încercase cu o substanță nedetectabilă, al cărei singur dezavantaj era că avea un miros care intra în haine. Aceasta prima încercare s-a dovedit însă a fi un eșec total. Pe lângă că nu a avut nici cel mai mic impact asupra lui, chiar și hainele ei s-au impregnat cu aceea mireasma îngrețoșotoare.

Nimic nu părea sa funcționeze... Știa că va scăpa în curând, dar vroia să își cruțe colegele de această prezență nefastă. Glume nesărate, aluzii nefondate, empatii inexistente pentru rebelii timizi... toate ar fi trebuit să dispară. Se adunaseră prea multe încă de atunci. Singurul gând care o consola este că nu va trebui să care armele singură când ajunge înapoi la Cartierul General al organizației.

Îi era totuși confortabil sa aibă pe cineva care sa care în fiecare zi cutia cu muniție, să descuie și să încuie broaștele înțepenite de frig. Dacă s-ar fi gândit mai bine, în mijlocul pustietății și al rebelilor mai putin elevați, prezența lui nu-i era atât de dezgustătoare pe cât i se păruse la început. Era ca atunci când după câteva zile te înveți cu dezordinea dintr-o cameră sau când mirosul de gunoi dintr-un cartier rău-famat îți intră în nări și parcă nu îl mai simți atât de tare.

Abia își recăpătase echilibrul, se ținea încă tremurând de un pietroi ros de furtuni. În minte îi apărură mai întâi amalgam, apoi ordonate frumos cronologic, evenimentele care o aduseseră în această stare:

Ziua 0

Au părăsit agitația marelui oraș când soarele de-abia începuse să se încălzească. Drumul se așternea lin și monoton înaintea lor. Muzica pe care o punea... Bond, auzi, James Bond. Pentru el ar fi fost mai potrivit genericul de la Beavis and Butt-Head, dacă e să îl ia după ce zice, ori muzica de la Familia Bundy, dacă era să îl ia după grația gesturilor sale. Astfel, după multe ore interminabile pe drum, terorizată și dezgustată, ajunse o întâlnire plictisitoare, al cărui singur element plăcut a fost o shaorma delicioasă. În fata lor se desfăta jucându-se printre razele roșiatice ale apusului de soare mandra marea, dar ce folos ?! La o intersecție se isca prima scânteie de ceartă. Stânga, dreapta, dreapta, stânga? Timpul fiind scurt, iar el având controlul volanului, alese drumul ... "nasul lui experimentat" ii spunea ca aceea este varianta corecta ... tipic masculin. Privea sceptică peisajul, când la un moment dat ajunseră într-o înfundătură, cu toate gadget-urile cu care plecase de acasă ca un obsesiv-compulsiv ce era! "Sa te vad acum ce faci, pe unde scoți cămașa șifonată și fără guler..." își spuse cu năduf.

Încercă să dreagă situația și reuși parțial: "Uite marea... " îi zise încurcat, "hai pe nisip cu mașina". Era apus și era mare, deci teoretic totul bine, numai că soarele apune în partea cealaltă. Au fost primele grăunte de nisip în bocanci. Măcar pentru asta să fie un moment micro-memorabil. Întoarseră mașina și merseră să vadă locurile în care se vor chinui unul pe altul în următoarele zile. Frumos! Sa mergem mai departe! Și după alte îndelungi plimbări pe rute ocolitoare ajunseră la destinație. Amorțiți de șale, plictisiți de moarte, sictiriți de aceeași conversație îngrozitoare, hotărâră să vadă încă o dată marea. Aceeași mare. Mare frustrare.

El avea chef cică să alerge pe nisip. Ce putea îi să spună? "Bine ... dute!" și apoi, tăcere. Îi privi picioarele goale de hobbit cu textură de gogoșar uitat în frigider prea multe săptămâni. Avea noroc că în întunericul nopții nu se vedeau atât de proeminent striațiile și își făcu de lucru cu niște SMS-uri în cele câteva zeci de minute cât el își savura momentul de nebunie. Oricum "Mamele" o sunau non-stop, așa că, sub clar de lună își desfăcu o bere și își aprinse o țigară, dar nici acestea nu mai aveau același gust.

"Serviră" o cină ce fusese cândva caldă. Nici măcar stomacul nu putea și nu mai vroia să coopereze. Mestecatul agale, era singurul lucru vag interesant ce se întâmpla atunci. Mânca cu singurul scop să nu fie flămândă mai târziu.

Timpul se încăpătâna să treacă cu viteza unui melc...

Își drese starea de spirit aruncându-se într-un film fără miză. Bum, bum, pac, pac, scârț-uri de roți, sărituri pe clădiri și bătăi cu mușchi. Era altfel, în lumea imaginară era mai bine. Se consola privind peisajele cu plaje întinse și ape cristaline, mușchii bine conturați și ochii de un albastru seducător.

Ziua 1

Se trezi odată cu soarele, cu aceeași stare de spirit. Era optimist. Îi bătu în peretele cazarmei să se asigure că era trează. Inspira adanc aerul sarat, isi pregati artileria pentru săptămâna de antrenat noii recruți. Coborî nebărbierit la masă. Era optimist dar leneș.

Bău repede cafeaua și era pregătit de plecare când ea contempla ceva nedefinit în zare. Era încă nedumerit și nu înțelegea ce are, cum poate un om să aibă atât de multă apatie și să fie atât de indiferentă în fața unei minți atât de sclipitoare, a unui spirit atât de complet. Iși spuse sigur că e doar o chestiune de timp. Era hotărât să-i dezlușească misterul.

Se îmbarcară la bordul navei și porniră cu viteza spre baza de antrenament. Noi recruți păreau a fi ușor mai experimentați decât se așteptau. Își scoase rând pe rând tot arsenalul pregătit pentru acea zi, până când, epuizând subiectele a început să improvizeze pe deliciul aparent al publicului.

Veni seara. După aceeași masă care se vroia a fi caldă se apucă să refacă planul de instrucție pentru a doua zi, în timp ce ea se retrase la fel de apatica și tăcută în lumea ei. A coborât ceva mai târziu frunzărind o carte. Ciudată creatură. Caldă precum mâncarea.

Ziua 2

Fu rândul ei să se trezească prima, dar prea târziu pentru a prinde soarele. Frustrarea se transformase în indiferență. Încă o enervau modul în care înfuleca mâncarea ca un opossum flămând, micile lui tabieturi de a porni radioul cu știri militare, dar măcar nu o mai scoteau din sărite. Era ca în reclama de la Happy Mornings mai spre sfârșit. Nici glumele lui și nici încercările nereușite a face conversație nu o mai iritau. Ziua trecu seacă, presărată cu o plimbare pe faleză în care el își reluă tentativele de a o face să-i vadă sclipirea intelectuală. A rămas la fel de caldă precum vântul care le îngheța simțurile.

....

To be continued!

CD &MN, decembrie 2011