joi, 28 ianuarie 2010
Imi asum inconstienta!
Am sufletul gol si ochii goi!
Invat repede, doar ofera-mi timp si posibilitatea de a face greseli!
Frustrari... sa fii down pe toate planurile si sa nu ai cum sa te prapusesti, nici macar timp. Sa te tina inconstient ceva drept, sa gasesti resurse pe care nici macar nu stiai ca le ai.
Paradoxuri: Mi-e atat de rau.. incat nu sunt in stare sa fac altceva decat bine.
Anything goes! Nobody dies!
Am sufletul gol si ochii goi!
Invat repede, doar ofera-mi timp si posibilitatea de a face greseli!
Frustrari... sa fii down pe toate planurile si sa nu ai cum sa te prapusesti, nici macar timp. Sa te tina inconstient ceva drept, sa gasesti resurse pe care nici macar nu stiai ca le ai.
Paradoxuri: Mi-e atat de rau.. incat nu sunt in stare sa fac altceva decat bine.
Anything goes! Nobody dies!
Nimici
Ma tem ca din toata povestea asta nu va ramane decat o amara dezamagire. Supraestimari si impresii facute intr-un context de vulnerabilitate, un imaginar fabulos fara legaturi cu concreta realitate. Cuvinte hipnotice cu sensuri subtile si totusi far de inteles.
Ma tem ca am crezut prea mult tine fara fundament valid!
Sunt cateva lucruri care ma fascineaza in afara de oameni uneri, cifre si cuvinte... sa observ reactii, reactii in conditii extreme.. de nervozitate, de tristete, de furie, de fericire, de nebunie, de durere. Cum reactionezi cand primesti ceva, cand oferi ceva, cand esti dezamagit? Cand nu mai vrei sa vrei ce-ai vrut?
Sa nu crezi nimic din tot de spun! Cuvintele-mi sunt suflare de vant.
marți, 26 ianuarie 2010
NA
m-ai îmblanzit, animal cu animare, mi-ai dezgolit fiinta, m-ai studiat în lipsa de aripa.
cata pasiune, cata atractie si cat aproape îmi lipseste din acel departe digital,
sa pot sa tip, sa prind în fruct o forma si de viziuni si flori sa fac mereu risipa,
sa zbor în cerul întrebarilor, nemaisapand în oameni dup-un raspuns banal.
si cartile îmi pazesc închisoarea si ma tot caut printre pagini si semne de carte
si mi-am donat pana si colectiile de oameni pentru un nume de inconstienta.
si oare daca as fi primul la fuga de realitate, oare as fi cu-adevarat departe,
dac-as schimba-ntr-o clipa timpul, o clipa oare mi-as acorda însumi clementa?
un muzician, o simfonie, o daruire si un destin ce-ncurca ciudate partituri,
ce dans, ce suferinta si ce confuzie, ce frumusete nu ne mai cuprinde...
cata descoperire, cata-mpacare si cata fericire trebuie sa mai înduri,
ce iuda s-angajam, ce piata mica si ce taraba nelinisti spre a vinde...
cata pasiune, cata atractie si cat aproape îmi lipseste din acel departe digital,
sa pot sa tip, sa prind în fruct o forma si de viziuni si flori sa fac mereu risipa,
sa zbor în cerul întrebarilor, nemaisapand în oameni dup-un raspuns banal.
si cartile îmi pazesc închisoarea si ma tot caut printre pagini si semne de carte
si mi-am donat pana si colectiile de oameni pentru un nume de inconstienta.
si oare daca as fi primul la fuga de realitate, oare as fi cu-adevarat departe,
dac-as schimba-ntr-o clipa timpul, o clipa oare mi-as acorda însumi clementa?
un muzician, o simfonie, o daruire si un destin ce-ncurca ciudate partituri,
ce dans, ce suferinta si ce confuzie, ce frumusete nu ne mai cuprinde...
cata descoperire, cata-mpacare si cata fericire trebuie sa mai înduri,
ce iuda s-angajam, ce piata mica si ce taraba nelinisti spre a vinde...
LI
nu sufar ci doar calatoresc, pe-o perna intalnind o urma dintr-un vis
si-n somnul rece recunoscand si oameni, sfarsituri si mereu un inceput.
ce meserie sa visezi si cat ma doare sa zambesc la un birou de ochi inchis,
ce frig mi-e-n vorbe si in vene, ce cald mi-e-alaturi de un tu tacut.
nu sunt bolnav ci doar nu stiu sa mai aleg intre perfuzii si infuzii,
nu vreau sa vreau sa nu mai vreau ce-am vrut dintotdeauna.
idei mi-am ingropat uitand, de la maternitate am adus iluzii,
amestecand nuanțe si culori, iertarea si cu pacea-mi sunt totuna.
si recunosc, am limba arsa de copilarie si de mancat nonstop jeleuri,
nu merit nici iubire, nici ințeles copilaresc sa-i dau prin semne.
si vesel sunt, vesel calatorind prin toate triste si calde ale mele euri,
sa infloresc mi-ai dat, sa cad, sa ma surprind in dragoste, pesemne.
si-n somnul rece recunoscand si oameni, sfarsituri si mereu un inceput.
ce meserie sa visezi si cat ma doare sa zambesc la un birou de ochi inchis,
ce frig mi-e-n vorbe si in vene, ce cald mi-e-alaturi de un tu tacut.
nu sunt bolnav ci doar nu stiu sa mai aleg intre perfuzii si infuzii,
nu vreau sa vreau sa nu mai vreau ce-am vrut dintotdeauna.
idei mi-am ingropat uitand, de la maternitate am adus iluzii,
amestecand nuanțe si culori, iertarea si cu pacea-mi sunt totuna.
si recunosc, am limba arsa de copilarie si de mancat nonstop jeleuri,
nu merit nici iubire, nici ințeles copilaresc sa-i dau prin semne.
si vesel sunt, vesel calatorind prin toate triste si calde ale mele euri,
sa infloresc mi-ai dat, sa cad, sa ma surprind in dragoste, pesemne.
MA
cum? dar cum? intreab-o el și-un ea crezu c-a fost strigat...
zburand printre baloane pierdute de copii, ce sentiment!
intamplator, o intamplare ne șoptește ca trenul ne-a plecat,
ca-ntreaga clipa nu-i defel traire ci doar experiment.
dezbraca-ma, te rog! de contradictii, de teama de a crește impreuna,
hranește-ma și-ascunde-ti zambetele toate in milioane de clatite.
picteaza-ma! pe mine, vijelia, lucruri prea simple și cu vremea buna,
ascunde-ma! in pantec de idee mamifera, un praf de copt idei nenascocite.
regret doar totul, acele vise in sala de-așteptare-a implinirii neașteptate,
acea-ncercare ce-n joc de-al doilea-mi fura sensul de-a fi primavara.
regret ca n-am știut ca drumurile fac și ele drumuri nepredestinate
și ca in fuga orei, lui luni ii spunem joi, din dimineti ne mai ramane-o seara.
cum? nu intelegi, nu ma asculti, nu mai imi dai chiar niciun sfat?
sunt doar copilul ce joaca jocuri pentru oameni mari și de batrani...
cum? nu imi vinzi, nu promovezi chiar varsta a carei masca o ai jos de dat?
ma prinde-n brate, nu-mi da nume, ma liniștește intre ani și saptamani.
Tiberiu Iacomi
zburand printre baloane pierdute de copii, ce sentiment!
intamplator, o intamplare ne șoptește ca trenul ne-a plecat,
ca-ntreaga clipa nu-i defel traire ci doar experiment.
dezbraca-ma, te rog! de contradictii, de teama de a crește impreuna,
hranește-ma și-ascunde-ti zambetele toate in milioane de clatite.
picteaza-ma! pe mine, vijelia, lucruri prea simple și cu vremea buna,
ascunde-ma! in pantec de idee mamifera, un praf de copt idei nenascocite.
regret doar totul, acele vise in sala de-așteptare-a implinirii neașteptate,
acea-ncercare ce-n joc de-al doilea-mi fura sensul de-a fi primavara.
regret ca n-am știut ca drumurile fac și ele drumuri nepredestinate
și ca in fuga orei, lui luni ii spunem joi, din dimineti ne mai ramane-o seara.
cum? nu intelegi, nu ma asculti, nu mai imi dai chiar niciun sfat?
sunt doar copilul ce joaca jocuri pentru oameni mari și de batrani...
cum? nu imi vinzi, nu promovezi chiar varsta a carei masca o ai jos de dat?
ma prinde-n brate, nu-mi da nume, ma liniștește intre ani și saptamani.
Tiberiu Iacomi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
