TU, provocare apărută din senin, întâlnită atât lin.
TU, spațiu de regăsire, de pierdere și întâlnire.
TU, linie de plutire între vis și amăgire.
TU, blândețe și căldură.
TU, răutate dură.
TU, ziduri și bariere, vid și imensitate.
TU, punct de legătură în momente de turnură.
TU, vulnerabilitate, cu a ta autenticitate, uneori chiar creativitate.
TU, depărtare, cu a ta înstrăinare.
TU, legătură fină, urzită-n fire de pralină.
TU, omule frumos!
Tu nu știi că mi te-ai strecurat în suflet, că ți-ai făcut culcuș într-un ungher nevăzut și ai rămas ascuns acolo? M-ai legat de tine cu fire nevăzute, iar eu m-am lasat prinsă în vraja și am continuat să țes aceleași fire fine, să fii și tu legat la fel ... de mine.
Tu nu știi ... când te privesc, că uneori te văd, că alterori mă lași în joacă să descopăr alte părți din tine. Cu bucuria-mi de copil te văd și rămân mereu surprinsă ... cât de frumos e omul fără ziduri și bariere. Și mă întreb ... tu cum de nu știi? ... tu cum de nu știi ce frumusețe zace în tine?
Tu nu știi, că acele bizare coincidențe, când eu vreau să-ți scriu și văd că în același timp tu începi să-mi scrii ... sunt de fapt mai multe ... că apari când mă gândesc la tine și te simt când ești mult prea departe ... poate chiar departe și de tine.
Tu nu știi că în noaptea aventurii mele, mi-ai fost imaginar tovarăș de călătorie, ținându-mi companie. Tu nu știi cât de mult mi-am dorit să te strâng în brațe sau cum tropăia inima mea de bucurie când te-am văzut când m-am întors. Tu nu știi ce dor mi-era de tine. Tu nu știi că oricât de departe aș pleca, fac ce fac și mă întorc din nou spre tine. Tu ... nu știi ... însă ... nici eu, nu știu.
Tu nu știi că m-ai putea ghida pe calea către tine? Și uneori mi-e teamă, mi-e teamă că dacă m-ai lasa, m-aș putea îndrăgosti nebunește de tine. Însă, tu nu știi, iar eu nu o să recunosc vreodată.
Pe EL îl cheamă TU! Da, cam atât, și nu mai mult. Uneori chiar răspunde când îl strig pe numele pe care nu știe că i l-am atribuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu