Seri cu cântec de chitară

În foi de mână scrise își picura cu grație versurile ce se prelingeau în acorduri de chitară tristă. Cu vocea-i suavă purta sufletele fascinate prin propriile lor lumi nevăzute. În același ritm inimile vibrau bătând la unison. De departe o liniște profundă se instalase adanc printre șoapte. Lumini de lumânări aprinse în bătaia vântului de noapte dansau în pași de vals. Liliacul dat în floare răspândea în jur mireasme seducătoare.

Sunt nopți când spațiul și timpul își pierd dimensiunile concretului, când sensul și non-sensul se împletesc în joacă, când iluziile prind aripi de dorințe și se transpun în vise și totul pare a se întâmpla aievea, de nu știi de a fost vis sau realitate. Sunt oameni. Și sunt conexiuni. Conexiuni de oameni. Diferiți. Complecși și uneori ușor cam complicați. Senzații stranii, frumoase și răscolitoare, profund mistuitoare. Ți se pare că îi cunoști din totdeauna, deși i-ai întâlnit de-o clipă. E ceva în ei ce te intriga ... o privire, o inflexiune a vocii, o apropiere naturală, o profundă conectare. Se spune că unii dintre ei răspund la o chemare... la chemarea unui alt suflet pregătit să-i întâlnească.

Învăluiți în abur de mister, se întâlnesc în vise, pierzându-se în priviri tăcute sau stând la povești interminabile. Traversează depărtările mergând pe firele invizibile ale conexiunii inexplicabile ce-i unește ei și se cuibăresc unul în brațele celuilalt. Nu au nevoie de cuvinte să-și rostească în liniștea prea plină. Două spații ce se cufundă pur și simplu unul în celălalt, infuzând armonizări melodioase, explorând dimensiuni necunoscute. Încearcă de poți să le cuprinzi magia ... în zorii dimineții aburul cafelei va avea mereu un iz întrebător.