Imi plac drumurile lungi, asezata
confortabil la geam, privind in zari indepartate. Imi place sa merg cu trenul
... mai ales pe timp de zi, iar daca am norocul sa gasesc geamuri care se
deschid pe care sa pot scoate capul
afara ... sunt cel mai fericit copil din lume.
Cel mai mult imi place ca am
timp. Am timp pentru toate lucruri de care de obicei nu am timp .... sa ma uit
pe fereastra fara sa ma gandesc la nimic sau sa citesc o carte cumparata demult
si inca nedechisa, sa-mi las gandurile sa zboare aiurea fara noima sau fara
sens sau sa trimit un gand de bine unor oameni cu care nu am mai vorbit de
mult, sa ma bucur de peisaje sau sa ma
las cuprinsa de nerabdarea asteptarii momentelor ce vor urma, sa simt, sa-mi
dau voie sa simt si sa simt cum se simte ceea ce simt, sa visez la necunoscut
sau chiar sa ma plictisesc.
Cumva am invatat sa apreciez
momentele mai putin reusite, mai putin fericite, da ... pe cele aiurea naspa,
nasoale, triste sau oricum le-o cheama pentru ca datorita lor ma bucur mai
deplin de cele frumoase si apreciez mai multe chiar si momentele in care nu se
intampla nimic spectaculos. Banalul are si el uneori farmecul lui.
Imi place sa plec singura, insa la sosire sa ma astepte
cineva in gara. Intoarcerile sunt cumva... confuze ... ma simt prinsa intre
doua lumi ... partea din mine care stie ca trebuie sa se intoarca si partea
care isi doreste sa ramana. Mai bine, stai cu mine pana cand imi pleaca trenul.
Fiecare plecare e altfel, fiecare despartire e diferita.
Paradoxal, garile mi se par mai prietenoase decat aeroporturile. Poate imi plac
mai mult garile pentru ca intr-o anumita gara am invatat ca poti sa pleci
complet, fara intrebari, fara dileme, doar cu o stare foarte prezenta de bine si
liniste... chiar si la ceva timp dupa aia.
Cu sufletul plin si cu o curiozitate nastrustica de cum oare
s-ar simti ... mai mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu