Colaj

- Nu, nu ma trezi acum. Mai lasa-ma sa visez. Mai lasa-ma sa visez un pic.
- Curaj. Curajul de a lasa un alt suflet sa te vada gol pe dinauntru.
- La care se adauga un soi altoit de incredere.
- N-am apreciat niciodata momentele udate de lacrimi. Am fugit cat am putut de ele. Poate ca de fapt nici macar nu le-am inteles vreodata. Ce rost au ele? De ce curg? Unde se aduna si de ce se scurg?
- De cele mai multe ori oamenii se ascund in singuratate pentru a plange.
- Si ce se intampla cand plangi in preajma cuiva? Cand lasi pe cineva sa-ti aline zbuciumul interior ce se revarsa in torente zguduitoare ce par a fi salbatice cascade?
- Rataciri interioare. Izbucniri de prea plin, de prea mult, de prea puternic, de prea altfel. Intensitati neintegrate. Rascoliri neintelese. Deversari emotionale. Curatari interioare.
- De ce oamenii plang cand sunt singuri?
- ... de frica... frica de a fi deschis.
- Increderea este o forma de deschidere sau deschiderea este o forma de incredere?
- de ce te joci cu mine? cum e pentru tine?
- Creator de spatii. Creator de contexte in care ceilalti pot fi cu ceea ce simt si sa isi dea voie sa simta.

- Nu, nu ma maturiza acum. Mai lasa-ma, mai lasa-ma sa mai copilaresc un pic. Lasa-ma sa ma ascund de razele de soare in bratele tale.
- Alunec usor dintr-un vis in altul, calatorind prin lumi albastre.

- Nu ai incredere in mine.
- Nu, nu am. Ma pierd prea usor, prea repede, prea departe, prea intens cand sunt langa tine.

- Increderea e ca un cec in alb.
- Tu esti cea mai frumoasa parte din mine.
- Mi-e teama ca o sa ma trezesc si am sa descopar ca totu-i un vis.
- Deschide ochii. Sunt aici.
- Intalnesti oameni langa care descoperi parti necunoscute din tine.
- Imprieteniri de pitici rebeli. Fiecare cu ai lui, la urma urmei.

- Nu ma trezi, mi-e bine langa tine.

I take back my power

Daca nu as fi regasit aceasta parte din mine, nu cred ca mi-as fi amintit vreodata ca exista. Am gasit-o ascunsa intre cateva melodii de mult uitate intr-un playlist din multe altele. E o parte pe care am invalidat-o constant, am crezut ca e ceva in neregula cu ea, am vrut sa o transform, sa o fac mai buna, mai frumoasa, mai total opusa decat este ea. De fapt, am vrut sa o distrug si sa o sterg complet din identitatea mea. Norocul meu ca nu mi-a iesit.

Bine, bine... totusi despre ce parte vorbesti aici? Ma refer la acea parte care simte, care simte si iubeste melodiile cu incarcatura emotional, care isi da voie sa coboare in orice stari pentru a-si gasi resursele creative, care se pierde in infinit si nedefinere, devenind una cu ceea ce face, acea parte care este visatoare si cu picioarele printre nori, care se lasa rascolita de armoniile vibrante ale suntelor, care ramane fascinata de un sarut care iti taie respiratia si se pierde total intr-o imbratisare.... partea mea sensibila, usor sau mai mult melancolica, totodata vulnerabila si de cele mai multe ori ramasa neinteleasa, uneori mai mult criticata.

Am vrut atat de mult sa fiu altfel decat sunt. Sa fiu intr-un fel in care as fi putut, in halucinatia mea, sa-mi ating anumite vise si dorinte mai repede. Vroiam cu atata incapatanare sa ma potrivesc in poza altor persoane.

Mi-am autosabotat autenticitatea si mi-am ciuntit singura aripile. Am facut acest lucru atat de bine, atat de perfect, incat am ajuns sa ma simt moarta si inerta pe interior. Eram atat de deconectata de mine in interior incat nimic nu mai facea sens la nivel emotional.

Mentalul stia foarte bine traseul pe care doreste sa mearga, insa lipsea complet energia emotionala, imi lipsea motivatia de a porni pe acest drum. E ca si cum te incapanezi sa convingi o masina sa te duca la capatalul celalalt al lumii fara benzina.

Vroaim sa ating echilibrul, insa nu echilibrul meu ci perceptia altor persoane despre cum ar fi echilibrul. Vroiam sa fiu puternica, insa asa cum vad altii o persoana puternica. Vroiam sa fiu tot timpul vesela si plina de energie. Nu-mi intelegeam caderile, nu vroiam sa le accept. O persoana puternica nu cade. O persoana puternica este mereu in actiune, nu are momente moarte in care nu face nimic. Vroiam sa fiu prezenta ... insa asa cum alte persoane percep prezenta. M-am criticat aspru pentru lacrimile care curgeau siroaie fara a putea face ceva pentru a le opri. Mi-am inghetat muguri imbobociti ai indragostirii, pentru ca nu e normal si logic sa te indragostesti de cineva la prima vedere. Vroiam sa fiu rationala, pragmatica, logica, ancorata in realitate.

Vroiam sa fiu cu totul altfel decat sunt. Am refuzat sa ma accept asa cum sunt. De fapt, nici nu ma mai vedeam. Care a fost impactul? Impactul a fost ca nimic din ceea ce-mi doream nu se intampla, iar pentru tot ce s-a intamplat, am consumat mult mai multa energie decat era necesar, m-am stresat ingrozitor si m-am pierdut pe mine.

Declicul s-a facut citind o carte, unde m-au izbit urmatoarele cuvinte: You’re hole, complete and perfect just the way you are right now! Mi-au mai trecut pe langa urechi de nenumarate ori, insa nu le-am inteles sensul pana acum. Tu nu esti actiunile tale. Ceea ce faci, poate fi bine sau rau, insa tu nu esti bun sau rau. Tu nu esti definit de actiunile tale. In momentul in care am inteles in adancul interiorului meu ca sunt intreaga, completa si perfecta chiar acum, fara sa mai fac absolut nimic, m-am descoperit pe mine si mi-am recapatat puterea pe care cu atata generozitate am oferit-o altora.

Tu esti intreg, complet si perfect exact asa cum esti in acest moment. Si asta e tot... restul sunt detalii...