"
Te iubesc in culori, in curcubee, in cascade, in lacuri line si valuri zbuciumate.
Te iubesc cu raze de soare si pale de vant, cu arome de cafea si iasomie.
Te iubesc cu clinchete zambarete si acorduri tomanatice.
Te iubesc asa cum esti si cum nu esti.
Te iubesc cu drag si nebunie.
Te iubesc in cuvinte si te iubesc in tacere.
Te iubesc oricum."
De cateva luni incoace imi petrec noptile ducand lungi dezbateri intre ratiune si simtire. La masa de negocieri se aduc argumente pro si contra, insa logica si trairea se incapataneaza sa nu ajunga la pace. Inima refuza sa gandeasca. Mintea refuza sa simta. Caut cu inversunare o logica rationala pentru un sentiment emotional. Si sunt nedumerita ca nu o gasesc.
Poate totusi inima gandeste si mintea simte, iar in linistea noptii, raspunsuri incep sa vina timide, altfel decat le asteptam. Cand am renuntat sa gasesc logica am descoperit intensitatea simtirii. Uneori stii anumite lucruri pentru ca le simti intr-un anume fel in interiorul tau, intr-un fel atat de puternic, de clar, de autentic incat nu ai nici cel mai mic dubiu pentru a te indoi de adevarul lor. Si am inceput sa accept ceea ce simt fara a mai cauta a intelege de unde si cum a aparut acel mugure de floare in sufletul meu.
Uitandu-ma in urma, mereu am facut ceea ce am simtit, oricat de nesabuit, irational, nebunesc, de neinteles sau de firesc ar fi parut acel lucru. Logica a venit intotdeauna mai apoi ca sa gaseasca motivele potrivite pentru a ma sustine pe drumul ales. Si uneori sa ma impiedice, nu neg. De ce as face acum diferit, cand oricum acest mod diferit imi da cu virgula si cu batai de cap?
Mi-ar placea sa spun ca am luat tarnacopul si am inceput sa mai daram din zidurile mele interioare, insa se pare ca picamar-ul s-a autosezizat si a inceput singur treaba.
Cand am plecat aveam cap aceste versuri: "Cat de departe sa-mi duc inima sa nu se atinga de tine, cat de departe sa-mi duc dragostea sa nu se intoarca la mine?". Si speram ca cei 13000 de km sa fie suficient de departe. Insa ... se pare ca nu au fost si m-am intors de unde am plecat.
M-am luptat cu mine sa nu simt ceea ce simt desi nu inteleg cum ceva ce iti sta o stare de atat de bine poate sa fie ceva rau. Mi-am controlat entuziasmul si nerabdarea. Am mai taiat din colturile unor zambete prea largi, prea pline, prea senine. M-am chinuit cu mana mea de teama ca ar fi posibil sa ma indragostesc din nou si sa fiu ranita. De ce sa-i dau ocazia cuiva sa ma raneasca cand pot sa o si singura? Ba chiar in avans!
De ce trebuie sa aiba logica sa-mi fie drag un om? Nu stiu daca e mai mult decat drag sau poate mai putin. Insa, in acest moment mi-e drag si imi dau voie sa ma bucur ca am gasit un om care sa-mi fie drag, altfel decat mi-s dragi alti oameni. Imi dau voie sa zambesc si sa radiez cand ma gandesc la el. Imi dau voie sa fiu fericita cand ii aud vocea. Imi dau voie sa imi fie dor. Imi dau voie sa am incredere. Cumva, acum stiu in interiorul meu, ca nimeni din exterior nu ma poate rani, asa cum doar eu o pot face.
