Se crapă de noapte. Se crapă și zidurile transformându-se în pojchițe de coji de ou. A trecut o lună și jumătate. Cam atât durează până se instalează prima fisură.
Și atunci era noapte, mai exact noaptea dinspre 14 spre 15 ianuarie. În cealaltă jumătate de emisferă cel mai probabil era zi. Dacă și-ar alege un moment definitiv la care să se raporteze, cu siguranță ar fi înainte și după acea noaptea.
A fost o dată ca niciodată, un copac. Era un copac ca oricare altul, poate chiar asemănător celui din poză, doar cu jumătate de metru mai scufundat în apă. Băltind în apa unui afluentul al Amazonului, își făcea ca în fiecare care noapte, bine meritatul somn de frumusețe. Însă, în acea noapte avu un vis tare straniu. Visă că în timpul nopții în brațele sale se ascunse o fată venită din altă lume, iar el bucuros de vizita neașteptată o îmbrățișă, învelind-o cu protecția lui ancestrală. Ca o bună gazdă, i-a servit niște furnici pe gât, să-i alunge somnul care ar fi putut să-i fure partenera de povești. Era atât de bucuros că în sfârșit are pe cineva cu care poate sporovăi în voie. Avea atât de multe lucruri de spus și atât de puțin timp la dispoziție. Petrecuse atât de mult timp în singurătate, departe de alți copaci asemeni lui, încât nici nu știa cu ce să înceapă.
Și-a întins ramurile, vântul a suflat ușor îndepărtând perdeau de nori ce acopereau cerul în timp ce fata se lăsa ușor pe spate. Au privit împreună stelele în timp ce licuricii dansau veseli în întuneric. I-a povestit despre spiritele junglei și a îndrumat-o să se conecteze doar cu cele benefice. Jungla e plină de tot felul de spirite și dacă o asculți cu atenție, uneori le poți auzi. Nu a durat mult până când liniștea să fie întreruptă de niște sunete puternice asemeni unor bătăi de tobe rapide. Se trimiteau semnale dintr-o parte a râului, iar din partea cealaltă altele asemănătoare răspundeau. Din hățișurile pădurii, au început să se audă în depărtări apropiate zgomote de animale.
Un fior de teamă s-a strecurat pe șirea spinării printre hainele ude și atunci copacul i-a șoptit: ”ești în siguranță. Animalele simt frica și atunci o să-ți descopere prezența ta aici. Gândește-te la ceva frumos!. Gândul i-a zburat la el, la acel el care i se strecurase în suflet.
- Cel mai frumos lucru e dragostea? a întrebat-o curios copacul.
- Uneori da, alteori, cel mai frumos lucru este prietenia. Prietenia știe să ierte mai repede ca dragostea. Prietenia e la fel ca apa, poate să se strecoare până în cele mai ascunse cotloane, unde dragostea mai oarbă de felul ei nu ajunge și trece peste obstacole cu puține nazuri. Prietenia e mai înțelegătoare, dragostea e mai capricioasă. Prietenia știe să lege firele dezlegate și să desfacă nodurile încurcate.
- Ce altceva îți dorești?
- Să mă bucur de această experiență pământeană, de momentele simple împărtășite cu oameni dragi.
- Mai servește niște furnici, în timp ce îți storci hainele.
- Știi ... mi s-a făcut frig.
- Lasă-ți picioarele în apă, o să-ți țină de cald.
- Și dacă vine vreun peștișor la ele?
- Atunci ... le ridici repede. Nu o să facă giumbușlucuri să ajungă până la creangă ... ar trebui să respire prea mult aer.
- Și dacă vine vreun animal din junglă?
- Cum să ajungă el până aici? Să își ude blănița? Dacă e cazul ... vezi creanga aceea de sus? Te ridici în picioare ... și când sare spre tine... tu faci țzuști într-o parte și cade în apă. Și apoi, te-ai gândit, poate nu știe să înoate.
- Îhmm... îmi place mai mult să cred că sunt atât de ocupate unele cu altele încât nu au treabă cu mine.
- Ai vorbit cu prietenii tăi? Le-ai zis că ești bine?
- Da, le-am zis că pot să vină să mă ia cu barca că mi-au ajuns aventurile nocturne. La un moment dat am crezut că au sunetul unei bărci venind înspre noi, însă a fost doar o iluzie. Mi-e din ce în ce mai frig.
- Observ ... te faci un ghemotoc din ce în ce mai mic.
- Oare nu o să răcesc după noaptea asta?
- Cum ar fi să nu răcești și să fii bine?
- Îmi place cum sună asta. Mai e mult până când se face dimineață?
S-a lăsat liniștea. Fata a început să moțăie să-și adune forțele. Copacul o veghea cu blândețe.
”O să vină un moment când o să-ți dai și tu. la rândul tău, măștile jos, când o să întâlnești acea persoană căreia, povestindu-i despre aventurile vieții tale o să poți să-i spui: ”și în acel moment mi-a fost frică.” și într-o îmbrățisăre caldă ai să înțelegi că sunt lucruri ce stau dincolo de credință, frică și curaj”.
L-a mângâiat ușor pe ramuri, i-a mulțumit și și-a luat rămas bun. A venit și dimineața cu freamătul ei răcoros. Copacul s-a cutremurat ușor. Acum nu mai era un copac ca oricare altul, ramurile lui păstrau atingeri necunoscute și parfumul straniu al unei aventuri. Amintirea visului i se părea o experiență extraordinară.
