In acele momente in care daruiesti tot ce ai de dat esti complet. Apoi de cuprinde un sentiment de gol, de neliniste, un soi de cautare interioara. Se creeaza un hau ce trebuie umplut. Un fior de dor iti patrunde simturile si te imbie catre urmatoarea nebunie.

Disecarea unei raceli

- Buna ziua! Raceli aveti?
- De care doriti? Avem gripe, viroze, sinuzine, bronsite, faringite si altele cate mai poftiti!
- Atunci ... da-ti-mi, va rog ... una cu de toate!
- Cu tot cu nas infundat de nu veti putea respira noaptea, dureri de gat infioratoare, tuse pe mai multe game, tonuri si unisonuri, febra asezonata cu niste frisoane sa va zgaltaie din temelii, dureri de cap de nici nu veti mai putea gandi?
...
Oameni racesc. Din varii motive. Sau pur si simplu. Li s-a pus pata si s-au hotarat ca intr-o zi in loc sa faca bine, sa faca o raceala. Dupa ce racesc, primesc invariabil aceeasi intrebare:

- Cum ai racit?
- Ei! ... M-am straduit destul de mult! Era o bataie la coada de la magazin de nu iti poti imagina ...Nu ai sa ma crezi cand iti spun. Ultima raceala de pe raft era la super reducere de pret. Toata lumea se inghesuia. Insa nu m-am lasat pana ce nu a fost a mea ... si doar mea.

Apoi apar reactiile. Cele mai multe din categoria "ingrijoratului" si "sfatuitorului" - saracutul de tine, esti bolnav, trebuie sa stai in pat, sa te duci la doctor (cum poti sa te duci la doctor daca stai in pat ??? ... aaa... atunci cheama salvarea? ...mda), sa bei ceai, sa bei lichide, sa mananci, sa nu uiti sa-ti iei pastilele, sa nu iesi afara (daca nu ies afara cum ajung la doctor?), sa nu respiri aer rece. sa nu, sa nu ....

.. care se termina invariabil cu ... sa te faci bine! ... repede! Aaa ... NU! Un om bolnav cu siguranta isi propune sa ramana bolnav, de parca ar fi o stare care ii provoaca placere si in care ar vrea sa se balaceasca la nesfarsit.

Eu nu inteleg de ce se ingrijoreaza oamenii din jurul tau cand le spui ca ai racit. Nu e ca si cum ai fi la prima raceala din viata ta. Unii au mai multe raceli la activ decat anii din buletin. Inteleg partea cu sfaturile ... nu inteleg de ce ei nu inteleg ca dupa ce auzi acelasi lucru in repetate randuri, de la mai multe persoane ... cam singurul efect pe care o sa-l aiba este sa te oboseasca si sa te tracaseze. Nu e ca si cum nu ai stii ce sa faci. Uneori chiar nu poti sau nu iti vine sa faci acele lucruri, alteori refuzi cu incapatanare. Ori faci lucrurile de buna voie, ori le faci pentru ca esti silit de imprejurari, adica de o persoana binevoitoare care se ofera voluntar sa aiba grija de tine, sa-ti umple cana cu ceai, sa te pazeasca ca iti iei pastilele la ora stabilita, sa-ti faca de mancare si mai ales sa-ti accepte toanele de om bolnav caruia nimic nu-i convine.

Inteleg ca ceea ce se ascunde in spatele cuvintelor este faptul ca le pasa, ca se ingrijoreaza pentru tine, ca tin la tine si nu le este usor sa te vada in stari in care nu faci chiar atat de bine ... insa nu ar fi mai usor sa spuna aceste lucruri in cuvinte simple?

Si totusi, o raceala are si partile ei bune:

1. Uneori ai stari in care esti incapabil sa gandesti si atunci incepi simti.
2. Cand esti buimac, te trezesti privind anumite obiecte si timp de cateva secunde habar n-ai ce sunt sau ce trebuie sa faci cu ele - e ca si cum ai redescoperi lumea fara sa stii nimic despre ea. (ar fi interesant daca s-ar aplica si pentru oameni).
3. Se gaseste intotdeauna cineva care sa se asigure ca ai mancare gatita si ceai cald, macar pentru o perioada de timp.
4. Ai timp si pentru tine si pentru toate acele lucruri care au fost lasate in asteptare.
5. Poti sa dormi cat vrei si nimeni nu poate sa-ti zica nimic ... ai febra.

Cioburi sfaramate

Mi se par fascinanti oamenii cand se cearta, cand sunt suparati, cand sunt furiosi, cand sunt nervosi, cateodata chiar si cand sunt usor mai mult alcolizati. Imi place acel moment de autenticitate, in care cad mastile, in care oamenii isi dau voie sa se exprime, sa fie ei insisi.

Sunt si acele momente cand ajung sa se spuna cuvinte ce amar de vreme au fost gandite si rasgandite, insa niciodata rostite.Se arunca cuvinte grele, cuvinte care dor si lasa urme, adeseori adanci, cuvinte care de cele mai multe ori sunt chiar adevarate. Mi se pare uimitor ca atunci cand se umple paharul ajung sa se reverse toate durerile, tristetile, neputintele si ranile de la inceputurile relatiei pana in prezent si daca interlocutorul nu ar riposta cumva, probabil s-ar ajunge si la cele viitoare.

Daca ai lasat un moment sa treaca, fara sa spui ce te-a durat, fara sa spui ce ai fi vrut, nu inteleg de ce este necesar sa rascolesti trecutul doar pentru a arunca cu noroi in celalalt. "Da ... dar si tu ai facut ... candva ... acelasi lucru." Cred ca cu totii gresim si oricat ne straduim, nu reusim sa fim perfecti si oricum nu tot timpul, nu pentru toata lumea.

Gresim chiar si atunci cand avem intentii bune, cand vrem sa-i facem celuilalt un bine, uneori chiar fara voia lui, atunci cand gandim si pentru altii, ce ar fi mai bine pentru ei, fara insa a le cere vreo parere in acest sens. Ne ranesc cel mai tare asteptarile pe care le avem de la ceilalti, sa fie acolo pentru noi, sa ne sustina, sa ne iubeasca, sa ne accepte, sa ne asculte ... neconditionat si mai ales oricand avem noi nevoie de acea persoana.

Doare cand ai nevoie de o anumita persoana si ea nu e disponibila pentru tine, pentru ca ai prins-o intr-un moment cand se ascunde in carapace si are nevoie si ea de ea. Uneori poti sa intelegi, alteori nu si chiar daca intelegi asta nu inseamna ca nu doare. Si chiar cred ca sunt moment in care chiar nu-ti pasa de cei din jurul tau ... sunt momente trecatoare, insa ele exista si sunt foarte sincere.


Cred ca oamenii se ranesc si se dezamagesc in mod constant intre ei, de cele mai multe ori impiedicandu-se de lucruri marunte, insa cu o anumita importanta pentru ei. Unii poarta cu ei bagajul adunat  in fiecare zi, zi de zi, in timp ce altii stiu cum sa lase micile momente sa treaca.


Cred ca te ajuta sa spui ce ai pe suflet. Cred ca uneori cand te doare spui lucruri care dor si gandesti lucruri care ar putea sa doara si mai tare cand sunt spuse. Dar dupa ce involburarea momentului trece, de ce le porti inca cu tine? Ori le rezolvi, ori le lasi sa plece.

Nu cred in prietenii cu fundament de mozaicuri de cioburi sfaramate si uneori, in viata nu ai butonul de UNDO.

Atunci cand ...

Cand numerile clipele sa treaca si ele par sa se opreasca in loc...

Cand stai si privesti cum se scurge nisipul din clepsidra...
Cand stai suspendat in asteptare, in spatiul dintre un moment trecut si unul ce va fi sa se intample...
Cand nici cum-ul se intalneste cu nici cand-ul...
Cand drumurile se despart in loc sa se intersecteze ...

Cand peste agitatie se lasa un moment de liniste ...
Cand busola interioara isi gaseste intr-un final nordul ...
Cand simti cum fericirea iti curge prin vene, din varful degetelor de la picioare pana in crestetul capatului...
Cand sufletul ti se umple cu prea plinul din celalalt...
Cand cuvintele poarta in spate o incarcatura mai mare decat il poate cuprinde sensul...

Cand inveti sa iubesti iubind ...
Cand il gasesti pe celalalt nu in aproiere, ci in departare ...
Cand granitele simtirii se extind pe teritorii necunoscute inca ...
Cand visele prind iz de realitate ...
Cand o parte ranita din tine se vindeca scaldata in iubirea primita ...

Cand gandurile sunt reduse la tacere ...
Cand cuvintele isi pierd rostul ...

... un nou capitol este pe cale sa inceapa ...

Un pod de curcubeu

Intre doua lumi indepartate, din momente si culori de suflet, ei construiau un pod de curcubeu.

In fiecare noapte, cand inchide ochii, pe fire nevazute, incet ea se strecoara si in lumea visurilor lui coboara, iar el in vis ii prinde mana. Pe carari nestrabatute inca, curand ii poarta pasii, cutreierand valtoarea marelui oras. Apoi, se opresc o clipa. Sarutati de valuri si mangaiati de vant privesc in tihna un asfintit de soare ce se oglindea intr-o scoica. Iar timpul trece alene, de parca ar sta pe loc, caci n-are nici o graba, incremetit de tot.

In fiecare noapte, cand el inchide ochii, pe fire nevazute, coboara-n visul ei si ea ii prinde mana. Departe de marele ocean, prin lumi nestrabatute, curand ii poarta pasii. E liniste si armonie, inconjurati de lotusi cu al lor parfum suav. Intinsi in iarba, bricoleaza vise, cu aripi de dorinte-naripate cu-n curaj nebun.

Si asa, in fiecare noapte, intre doua inimi un pod de curcubeu se naste sa inconjoare lumea cu iubirea lor.

Cand ai timp ...

Cand ai timp, timpul se scurge mai molcom, trecand nepasator intr-o clepsidra de eternitate. Clipele se aduna in intervale de culoare. Cand ai timp, timpul dispare, pierzandu-se in zare.

Cand ai timp sa privesti, culcat in iarba, cerul si norii cum se plimba, unii mai lenesi, altii mai grabiti, preschimandu-se in forme faurite de imaginatie.

Cand ai timp sa-ti lasi ochii sa se piarda in ochii celuilalt fara sa-ti grabesti sau sa-ti intorci privirea.

Cand ai timp sa privesti soarele cum rasare in timp ce inoti in mare.
Cand ai timp sa ramai mai mult intr-o imbratisare inainte de o plecare grabita.
Cand ai timp de cartea lasata intr-o doara pe noptiera.

Cand ai timp pentru desenul demult inceput care am zace neterminat.
Cand ai timp sa asculti vantul cum se joaca printre crengi de copac uscate.
Cand ai timp pentru tine si lucrurile care ti sunt drage.
Cand ai timp sa spui toate cuvintele pe care vrei sa le rostesti.
Cand ai timp sa te bucuri de clipele trecatoare.
Cand ai timp sa-ti lasi inima sa bata in ritmul alteia.
Cand ai timp sa stai la povesti si sa asculti fara sa te simti grabit.
Cand ai timp sa zambesti, desi te simti trist.
Cand ai timp sa spui la revedere, desi te grabesti.
Cand ai timp sa spui noapte buna, in timp ce ochii ti se inchid de somn.
Cand ai timp sa raspunzi la un mesaj si sa dai un telefon.
Cand ai timp sa faci fluturi de hartie colorata.
Cand ai timp sa daruiesti momente speciale.
Cand ai timp sa te joci, sa te bucuri, sa explorezi, sa descoperi lucruri noi.
Cand ai timp sa-l oferi celorlalti fara sa ceri ceva in schimbi.
Cand ai timp sa cunosti frumosul dintr-un om frumos.

 ... "poate ca lucrurile nu sunt ceea ce par, insa nu sunt nici altceva"...

Cand ai timp intr-o zi in care pare ca mai nu ai timp ...

Nu inteleg.

Am unul dintre acele momente in care nu inteleg.

Nu inteleg de ce trebuie sa fim bine in fiecare zi din viata noastra.
Nu inteleg de ce atunci cand nu faci bine, iti pui pe buze un zambet chinui si spui ca esti bine cand te intreaba cineva ce faci, desi transmiti cu totul altceva.
Nu inteleg de ce e atat de greu sa spui ca nu esti ok, ca ai o zi proasta, ca treci printr-o perioada aiurea sau orice altceva se mai intampla prin viata ta. Nu trebuie sa dai detalii. Nu e musai sa/ca te plangi. Nu inseamna nimic. Este doar o comunicare informationala la nivel de cuvinte, la nivel de stare, daca persoana cealalta chiar e interesata de tine o sa te simta oricum.
Nu inteleg de ce ne ferim de ceilalti cand nu suntem in apele noastre.
Nu inteleg de ce e inconfortabil sa fi in preajma unei persoane care nu e ok in acel moment.
Nu inteleg de ce sa ne prefacem ca suntem altfel decat suntem.
Nu inteleg de ce ne e teama ca altcineva sa ne accepte asa cu totul, exact asa cum suntem, cu momentele bune si cu cele mai putin bune.
Nu inteleg etichetarile contextuale si generalizarile.
Nu. Nu inteleg.

Ploua. Au inflorit teii si isi imprastie in frig miresmele imbietoare. Parfumul lor se amesteca cu aromele timide ale iasomiei si al trandafirilor imbujorati. Discutii despre iubire ... in diverse contexte

Amintire

El arunca cu seninatate iluzii. Ea le prindea intr-o joaca.

Stiu ca la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu, va veni timpul sa pleci ... cu totii plecam, chiar daca uneori ne mai si intoarcem. La plecare, te rog,  lasa-mi o poveste. O poveste doar a ta. Ceva ce sa-mi aminteasca doar de tine si de nimeni altcineva. Lasa-mi o emotie. Lasa-mi un cuvant care sa fie doar al tau. Lasa-mi ceva de care sa-mi aduc aminte. Lasa-mi o amintire draga. Lasa-ma sa nu te uit, cand prea mult timp se va asterne peste tine.

Sunt oameni care trec prin viata ta si nici macar nu-ti mai aduci aminte ca au pasit vreodata pe calea ta. Intersectii pasagere. Si sunt oameni care se pozitioneaza strategic printr-un gest fugar, Iti lasa o floare de hartie uscata, o nota de parfum aparte, un carlig de prins ganduri dezordonate, o piatra de rau slefuita, o imbratisare calda, un cuvant sau o intrebare buna. Sunt oameni de care iti aduci aminte mereu cu drag, oricat timp s-ar aserne peste ei.

Nimic nu-i real, totu-i doar un vis... trezeste-te! ii sopti usor noaptea.

Seri cu cântec de chitară

În foi de mână scrise își picura cu grație versurile ce se prelingeau în acorduri de chitară tristă. Cu vocea-i suavă purta sufletele fascinate prin propriile lor lumi nevăzute. În același ritm inimile vibrau bătând la unison. De departe o liniște profundă se instalase adanc printre șoapte. Lumini de lumânări aprinse în bătaia vântului de noapte dansau în pași de vals. Liliacul dat în floare răspândea în jur mireasme seducătoare.

Sunt nopți când spațiul și timpul își pierd dimensiunile concretului, când sensul și non-sensul se împletesc în joacă, când iluziile prind aripi de dorințe și se transpun în vise și totul pare a se întâmpla aievea, de nu știi de a fost vis sau realitate. Sunt oameni. Și sunt conexiuni. Conexiuni de oameni. Diferiți. Complecși și uneori ușor cam complicați. Senzații stranii, frumoase și răscolitoare, profund mistuitoare. Ți se pare că îi cunoști din totdeauna, deși i-ai întâlnit de-o clipă. E ceva în ei ce te intriga ... o privire, o inflexiune a vocii, o apropiere naturală, o profundă conectare. Se spune că unii dintre ei răspund la o chemare... la chemarea unui alt suflet pregătit să-i întâlnească.

Învăluiți în abur de mister, se întâlnesc în vise, pierzându-se în priviri tăcute sau stând la povești interminabile. Traversează depărtările mergând pe firele invizibile ale conexiunii inexplicabile ce-i unește ei și se cuibăresc unul în brațele celuilalt. Nu au nevoie de cuvinte să-și rostească în liniștea prea plină. Două spații ce se cufundă pur și simplu unul în celălalt, infuzând armonizări melodioase, explorând dimensiuni necunoscute. Încearcă de poți să le cuprinzi magia ... în zorii dimineții aburul cafelei va avea mereu un iz întrebător.

Non-sens

Curaj. Prietenie. Deschidere. Impartasiri de experiente. Cafea. Dimineti. Completari.

Drumuri. Spitale. Analize. Teama. Durere. Lacrimi. Confuzie. Speranta. Credinta.

Suport. Centrare. Bucurie. Recunostinta. Descoperire. Invatare. Conectare. Armonie.

Culori. Idei. (co)Creatie. Oameni. Training. Intrebari. Curiozitate. Concepte. Performanta.

Momente.

M-am trezit ratacind pe strazi in 3 momente diferite: o data nu stiam unde sunt, alta data nu stiam sa ajung unde trebuia sa ajung desi facusem drumul de mai multe ori, insa cel mai intrigant a fost cand nu stiam incotro am plecat.

Dimineata devreme. Inca dorm. Primesc niste intrebari legate de ce urmeaza sa facem mai departe in sesiunile de training din ziua respectiva. Raspund. Adorm la loc. Nu-mi aduc aminte ce am zis, insa am fost coerenta.

Ma plimb pe holurile unui alt spital. Peretii sunt inalti si iti dau impresia de spatiu. E o dupa-amiaza calda si razele soarelui patrund senine prin ferestrele largi. Ma gandesc ce bine i-ar prinde o curatare acestui spatiu, apoi cativa pasi mai incolo simt miros de betisoare parfumate.

In salon pluteste o atmosfera mai vesela decat de obicei. Ce inseamna prezenta unui barbat intre atatea femei. Un cuplu casatorit de 53 de ani. Un exemplu de prietenie si sustinere. In atata timp s-au obisnuit atat de mult unul cu celalalt incat nu ar putea trai unul fara altul. Retraiesc amintiri din tinerete. Iubirea intotdeauna isi gaseste calea de a se exprima prin gesturi marunte. De cand s-a imbolnavit ea, el a invatat sa gateasca acele lucruri care ii plac ei, doar doar o manca ceva. Alteori a dormit noaptea pe holurile spitalelor, doar ca sa-i fie aproape. Acum e speriat si ii e teama, desi se tine tantos sa nu o arate.

Cand zanele poposesc printre oameni imprastie praf de magie calda. Oamenii zambesc.

Azi eu cu mine am facut echipa buna. Eu a inceput sa-l critice pe mine, insa dandu-si seama ce face s-a oprit si si-a cerut scuze.

Experiente de invatare. Sa aplici ceea ce ai invatat data trecuta cand ai facut ceva asemanator si sa iti iasa bine.

Am vrut sa stiu de ce. Apoi cand am aflat de ce mi-as fi dorit sa nu fi fost atat de curioasa sa aflu. Uneori e mai bine sa nu stii.

Ma simt atat de recunoscatoare. Pentru tot. Exista momente cand simti ca pamantul iti fuge de sub picioare, ca nimic nu face sens, cand nu stiu incotro e drumul si nu mai stii sau nu mai poti sa te aduni. Apoi, faci ceva ... ceva ce functioneaza ... si te aduni la loc si o iei de capat. Si mai sunt si acei oameni care sunt langa tine, care te accepta exact asa cum esti si te sustin.

Renuntare. La asteptari.Tot ce avem sunt momentele prezente si suntem norocosi atunci cand momentele se transforma in intervale.

Muza

"Te iubesc in culori, in curcubee, in cascade, in lacuri line si valuri zbuciumate.
Te iubesc cu raze de soare si pale de vant, cu arome de cafea si iasomie.
Te iubesc cu clinchete zambarete si acorduri tomanatice.
Te iubesc asa cum esti si cum nu esti.
Te iubesc cu drag si nebunie.
Te iubesc in cuvinte si te iubesc in tacere.
Te iubesc oricum."

De cateva luni incoace imi petrec noptile ducand lungi dezbateri intre ratiune si simtire. La masa de negocieri se aduc argumente pro si contra, insa logica si trairea se incapataneaza sa nu ajunga la pace. Inima refuza sa gandeasca. Mintea refuza sa simta. Caut cu inversunare o logica rationala pentru un sentiment emotional. Si sunt nedumerita ca nu o gasesc.

Poate totusi inima gandeste si mintea simte, iar in linistea noptii, raspunsuri incep sa vina timide, altfel decat le asteptam. Cand am renuntat sa gasesc logica am descoperit intensitatea simtirii. Uneori stii anumite lucruri pentru ca le simti intr-un anume fel in interiorul tau, intr-un fel atat de puternic, de clar, de autentic incat nu ai nici cel mai mic dubiu pentru a te indoi de adevarul lor. Si am inceput sa accept ceea ce simt fara a mai cauta a intelege de unde si cum a aparut acel mugure de floare in sufletul meu.

Uitandu-ma in urma, mereu am facut ceea ce am simtit, oricat de nesabuit, irational, nebunesc, de neinteles sau de firesc ar fi parut acel lucru. Logica a venit intotdeauna mai apoi ca sa gaseasca motivele potrivite pentru a ma sustine pe drumul ales. Si uneori sa ma impiedice, nu neg. De ce as face acum diferit, cand oricum acest mod diferit imi da cu virgula si cu batai de cap?

Mi-ar placea sa spun ca am luat tarnacopul si am inceput sa mai daram din zidurile mele interioare, insa se pare ca picamar-ul s-a autosezizat si a inceput singur treaba.

Cand am plecat aveam cap aceste versuri: "Cat de departe sa-mi duc inima sa nu se atinga de tine, cat de departe sa-mi duc dragostea sa nu se intoarca la mine?". Si speram ca cei 13000 de km sa fie suficient de departe. Insa ... se pare ca nu au fost si m-am intors de unde am plecat.

M-am luptat cu mine sa nu simt ceea ce simt desi nu inteleg cum ceva ce iti sta o stare de atat de bine poate sa fie ceva rau. Mi-am controlat entuziasmul si nerabdarea. Am mai taiat din colturile unor zambete prea largi, prea pline, prea senine. M-am chinuit cu mana mea de teama ca ar fi posibil sa ma indragostesc din nou si sa fiu ranita. De ce sa-i dau ocazia cuiva sa ma raneasca cand pot sa o si singura? Ba chiar in avans!

De ce trebuie sa aiba logica sa-mi fie drag un om? Nu stiu daca e mai mult decat drag sau poate mai putin. Insa, in acest moment mi-e drag si imi dau voie sa ma bucur ca am gasit un om care sa-mi fie drag, altfel decat mi-s dragi alti oameni. Imi dau voie sa zambesc si sa radiez cand ma gandesc la el. Imi dau voie sa fiu fericita cand ii aud vocea. Imi dau voie sa imi fie dor. Imi dau voie sa am incredere. Cumva, acum stiu in interiorul meu, ca nimeni din exterior nu ma poate rani, asa cum doar eu o pot face.

Azi imi dau voie.

Azi imi dau voie sa fiu trista.
Azi imi dau voie sa fiu furioasa. Sa tip, sa urlu, sa sparg si sa trantesc lucruri.
Azi imi dau voie sa plang. Sa plang cu lacrimi mari de crocodil sau pur si simplu copil.
Azi imi dau voie sa tac. Sa nu spun pentru o vreme nici un cuvant nimanui ... nici macar mie.
Azi imi dau voie sa fiu urzuza, rece si neprietenoasa doar pentru ca nu am chef sa fiu altfel.
Azi imi dau voie sa-mi fie frica, sa ma simt pierduta si sa nu stiu drumul catre casa.
Azi imi dau voie sa inchid ochii si sa nu-mi pese de trecut, prezent ori viitor.
Azi imi dau voie sa uit si sa nu-mi aduc vreodata aminte.
Azi imi dau voie sa fiu vulnerabila eu ... fata de mine.
Azi imi dau voie sa fiu blanda ... eu cu mine.
Azi imi dau voie sa nu am asteptari, sperante sau vise.
Azi imi dau voie sa ma simt singura. Sa nu-mi gasesc locul in mine si nici macar in tine. Sa nu ies din nou afara sa-l caut in alte locuri straine.
Azi imi dau voie sa fiu in razboi deschis cu mine.
Azi imi dau voie sa stau. Sa nu fac nimic. Sa privesc tavanul gol si alb si plin de stele.
Azi imi dau voie sa ma doara. Corpul, inima si mintea.

Azi mi-as da voie sa urasc, insa n-am de ce si n-am pe cine. Asa ca imi dau voie sa iubesc. Un pic din mine, un pic de soare, un pic din tine si din fiecare,

Sunt unele zile in care nu-ti arde de nimic. Ti-e bine insa nu ai chef sa zambesti. Ti-e rau insa in durerea ta cumva iti este bine. Nu vrei sa vorbesti sau sa auzi cuvinte de incurajare. Sunt zile in care stai la murat in suc propriu. Azi imi dau voie doar sa simt ceea ce simt si doar atat.

Povestea unui copac

Se crapă de noapte. Se crapă și zidurile transformându-se în pojchițe de coji de ou. A trecut o lună și jumătate. Cam atât durează până se instalează prima fisură.

Și atunci era noapte, mai exact noaptea dinspre 14 spre 15 ianuarie. În cealaltă jumătate de emisferă cel mai probabil era zi. Dacă și-ar alege un moment definitiv la care să se raporteze, cu siguranță ar fi înainte și după acea noaptea.

A fost o dată ca niciodată, un copac. Era un copac ca oricare altul, poate chiar asemănător celui din poză, doar cu jumătate de metru mai scufundat în apă. Băltind în apa unui afluentul al Amazonului, își făcea ca în fiecare care noapte, bine meritatul somn de frumusețe. Însă, în acea noapte avu un vis tare straniu. Visă că în timpul nopții în brațele sale se ascunse o fată venită din altă lume, iar el bucuros de vizita neașteptată o îmbrățișă, învelind-o cu protecția lui ancestrală. Ca o bună gazdă, i-a servit niște furnici pe gât, să-i alunge somnul care ar fi putut să-i fure partenera de povești. Era atât de bucuros că în sfârșit are pe cineva cu care poate sporovăi în voie. Avea atât de multe lucruri de spus și atât de puțin timp la dispoziție. Petrecuse atât de mult timp în singurătate, departe de alți copaci asemeni lui, încât nici nu știa cu ce să înceapă.

Și-a întins ramurile, vântul a suflat ușor îndepărtând perdeau de nori ce acopereau cerul în timp ce fata se lăsa ușor pe spate. Au privit împreună stelele în timp ce licuricii dansau veseli în întuneric. I-a povestit despre spiritele junglei și a îndrumat-o să se conecteze doar cu cele benefice. Jungla e plină de tot felul de spirite și dacă o asculți cu atenție, uneori le poți auzi. Nu a durat mult până când liniștea să fie întreruptă de niște sunete puternice asemeni unor bătăi de tobe rapide. Se trimiteau semnale dintr-o parte a râului, iar din partea cealaltă altele asemănătoare răspundeau. Din hățișurile pădurii, au început să se audă în depărtări apropiate zgomote de animale.

Un fior de teamă s-a strecurat pe șirea spinării printre hainele ude și atunci copacul i-a șoptit: ”ești în siguranță. Animalele simt frica și atunci o să-ți descopere prezența ta aici. Gândește-te la ceva frumos!. Gândul i-a zburat la el, la acel el care i se strecurase în suflet.
- Cel mai frumos lucru e dragostea? a întrebat-o curios copacul.
- Uneori da, alteori, cel mai frumos lucru este prietenia. Prietenia știe să ierte mai repede ca dragostea. Prietenia e la fel ca apa, poate să se strecoare până în cele mai ascunse cotloane, unde dragostea mai oarbă de felul ei nu ajunge și trece peste obstacole cu puține nazuri. Prietenia e mai înțelegătoare, dragostea e mai capricioasă. Prietenia știe să lege firele dezlegate și să desfacă nodurile încurcate.
- Ce altceva îți dorești?
- Să mă bucur de această experiență pământeană, de momentele simple împărtășite cu oameni dragi.
- Mai servește niște furnici, în timp ce îți storci hainele.
- Știi ... mi s-a făcut frig.
- Lasă-ți picioarele în apă, o să-ți țină de cald.
- Și dacă vine vreun peștișor la ele?
- Atunci ... le ridici repede. Nu o să facă giumbușlucuri să ajungă până la creangă ... ar trebui să respire prea mult aer.
- Și dacă vine vreun animal din junglă?
- Cum să ajungă el până aici? Să își ude blănița? Dacă e cazul ... vezi creanga aceea de sus? Te ridici în picioare ... și când sare spre tine... tu faci țzuști într-o parte și cade în apă. Și apoi, te-ai gândit, poate nu știe să înoate.
- Îhmm... îmi place mai mult să cred că sunt atât de ocupate unele cu altele încât nu au treabă cu mine.
- Ai vorbit cu prietenii tăi? Le-ai zis că ești bine?
- Da, le-am zis că pot să vină să mă ia cu barca că mi-au ajuns aventurile nocturne. La un moment dat am crezut că au sunetul unei bărci venind înspre noi, însă a fost doar o iluzie. Mi-e din ce în ce mai frig.
- Observ ... te faci un ghemotoc din ce în ce mai mic.
- Oare nu o să răcesc după noaptea asta?
- Cum ar fi să nu răcești și să fii bine?
- Îmi place cum sună asta. Mai e mult până când se face dimineață?

 S-a lăsat liniștea. Fata a început să moțăie să-și adune forțele. Copacul o veghea cu blândețe.
”O să vină un moment când o să-ți dai și tu. la rândul tău, măștile jos, când o să întâlnești acea persoană căreia, povestindu-i despre aventurile vieții tale o să poți să-i spui: ”și în acel moment mi-a fost frică.” și într-o îmbrățisăre caldă ai să înțelegi că sunt lucruri ce stau dincolo de credință, frică și curaj”.

L-a mângâiat ușor pe ramuri, i-a mulțumit și și-a luat rămas bun. A venit și dimineața cu freamătul ei răcoros. Copacul s-a cutremurat ușor. Acum nu mai era un copac ca oricare altul, ramurile lui păstrau atingeri necunoscute și parfumul straniu al unei aventuri. Amintirea visului i se părea o experiență extraordinară.

TU

TU, apariție bizară, ușor complementară, diferită și complexă, intrigantă și diversă.
TU, provocare apărută din senin, întâlnită atât lin.
TU, spațiu de regăsire, de pierdere și întâlnire.
TU, linie de plutire între vis și amăgire.
TU, blândețe și căldură.
TU, răutate dură.
TU, ziduri și bariere, vid și imensitate.
TU, punct de legătură în momente de turnură.
TU, vulnerabilitate, cu a ta autenticitate, uneori chiar creativitate.
TU, depărtare, cu a ta înstrăinare.
TU, legătură fină, urzită-n fire de pralină.

TU, omule frumos!

Tu nu știi că mi te-ai strecurat în suflet, că ți-ai făcut culcuș într-un ungher nevăzut și ai rămas ascuns acolo? M-ai legat de tine cu fire nevăzute, iar eu m-am lasat prinsă în vraja și am continuat să țes aceleași fire fine, să fii și tu legat la fel ... de mine.

Tu nu știi ... când te privesc, că uneori te văd, că alterori mă lași în joacă să descopăr alte părți din tine. Cu bucuria-mi de copil te văd și rămân mereu surprinsă ... cât de frumos e omul fără ziduri și bariere. Și mă întreb ... tu cum de nu știi? ... tu cum de nu știi ce frumusețe zace în tine?

Tu nu știi, că acele bizare coincidențe, când eu vreau să-ți scriu și văd că în același timp tu începi să-mi scrii ... sunt de fapt mai multe ... că apari când mă gândesc la tine și te simt când ești mult prea departe ... poate chiar departe și de tine.

Tu nu știi că în noaptea aventurii mele, mi-ai fost imaginar tovarăș de călătorie, ținându-mi companie. Tu nu știi cât de mult mi-am dorit să te strâng în brațe sau cum tropăia inima mea de bucurie când te-am văzut când m-am întors. Tu nu știi ce dor mi-era de tine. Tu nu știi că oricât de departe aș pleca, fac ce fac și mă întorc din nou spre tine. Tu ... nu știi ... însă ... nici eu, nu știu.

Tu nu știi că m-ai putea ghida pe calea către tine? Și uneori mi-e teamă, mi-e teamă că dacă m-ai lasa, m-aș putea îndrăgosti nebunește de tine. Însă, tu nu știi, iar eu nu o să recunosc vreodată.

Pe EL îl cheamă TU! Da, cam atât, și nu mai mult. Uneori chiar răspunde când îl strig pe numele pe care nu știe că i l-am atribuit.

Vine o zi cand incepi sa intelegi. Incepi sa intelegi pentru ce a fost toata cautarea din anii precedenti, de ce ai adunat atatea instrumente din domenii diverse, de ce ai cautat sa dai upgrade la cat mai multe din abilitatile pe care le ai in dotare. Vine o zi, ca o dimineata rece ce te trezeste din vis. Si ca un inteles subtil, viata nu-si anunta din timp gandurile sau macar planurile pe termen lung, ci ti le prezinta direct cum se intampla sub ochii tai. Uneori, iti transmite semnale, insa mesajul e atat de dureros incat te incapatanezi sa nu-l auzi. Inchizi ochii si speri ca daca te ascunzi intr-o bula de frumusete iluzorie, realitatea va fi alta atunci cand ii vei deschide. Vine o zi cand intelegi ca uneori trebuie sa te lupti pentru viata, ca uneori trebuie sa lupti pentru o viata care nu e a ta, ci a omului drag pe care il iubesti. Si atunci incepi sa descoperi arsenalul razboinicului. Cu iubire.

O călătorie în centrul pământului

Întotdeauna vine o zi a lacrimilor şi a nebuniei. Întotdeauna vine o zi a tăcerii şi a cuvintelor împărtăşite. Întotdeauna vine o zi a bucuriei şi a dorinţelor împlinite.

O călătorie către centrul pământului. O călătorie iniţiatică neaşteptată în inima junglei. Un drum altfel străbătut către interiorul fiinţei umane. O întoarcere la natura, la naturaleţe, la autenticitate, la ritmul natural al timpului. O întoarcere profundă către sine, către nucleul profund, către valori şi idealuri, către vise şi dorinţe. O călătorie despre iubire şi armonie interioară. Am plecat cu toţii spre aceeaşi destinaţie, însă drumul fiecăruia dintre noi a fost diferit, fiecare gasind şi de aceasta data nu neapărat acel lucru pe care îl căuta, ci mai ales acel lucru de care avea cel mai mult nevoie.

O experienţă despre prezenţă şi detaşare, despre limite şi provocări, despre curaj şi centrare, despre încredere şi renunţare la a mai fi în control, despre susţinere şi asumare, despre iubire şi prietenie, despre întrebări, răspunsuri şi alte întrebări.

Un punct de reper. Unul dintre acele momente surprinzător de neaşteptate şi neprevăzute, în urma căruia se produce o schimbare interioară aproape insesizabilă, unul dintre momentele cuantice de care vorbeşte Wayne Dyer (http://www.drwaynedyer.com/blog/wake-up-call-from-heaven).

Cum ar fi să-ţi surâdă o idee într-o frumoasă seară de iarnă, să zicem într-o joi, că ai putea pleca într-o călătorie spre inima pământului, în jungla amazoniana, iar marţi dimineaţă, 5 zile mai târziu, să fi în avion spre destinaţie? Ar fi cel mai probabil o nebunie curată. Însă e o nebunie prea frumoasă pentru a fi refuzată.

Sunt călătorii în care te descoperi şi te redescoperi, te reconfigurezi, te descompui şi te compui la loc într-o formă diferită, în care te eliberezi şi laşi în urmă o parte din bagajul pe care îl porţi cu tine. Mi se par foarte potrivite cuvintele lui Paul Dicu, speaker la TEDxBucharest, povestind despre experienţa lui la maratoanele din deşert. "E o cursă a ta cu tine. Între frică şi rost. Atunci când nu mai poţi să alergi, mergi. Atunci când nu mai poţi să mergi, te târăşti, faci orice însă nu te opreşti. Îţi numeri paşii. Şi la sfârşit, dacă ai noroc ... renaşti. Scopul nu e să cucerim deşertul, ci să ne redescoperim pe noi. Este o cursă în care nu contează pe ce loc ieşi. Astăzi îmi este la fel de frică ... însă nu mai de tem de asta." O călătorie în junglă cu siguranţa se aseamănă prea puţin cu participarea la un maraton în deşert. Însă deşi calea este diferită, scopul este acelaşi, acela de a ajunge mai aproape de tine însuţi.

Călătoria în Amazon a fost o cursă a mea cu mine, între omul care sunt pentru omul care vreau să devin, o bătălie surdă între fricile şi visele mele, între potenţial şi bariere, între perseverenţă şi renunţare, între a fi control şi a mă lăsa să fiu vulnerabilă, un dans între a fi cu mine şi a fi cu oamenii din jur.

Într-un fel sau altul cu toţii ne construim propriile bariere de protecţie, măşti, ziduri, fortăreţe. Ne punem filtre de selecţie prin care alegem conştient sau inconştient oamenii pe care îi lăsăm să se apropie de noi. Tuturor ne este teamă, mai mult sau mai puţin de ceva. Acum, depinde de fiecare ce face cu temerile şi fricile lui, însă oricât de bine le-ar gestiona ... nu înseamnă că ele nu există. Cred că secretul este să ajungi să nu te mai temi de fricile tale.

Mi se pare interesant că în tentitiva de a ne proteja de ceilalti, ajungem să ne construim blocaje prin care ne depărtăm de noi. Cum spune o vorbă: "distanţa dintre tine şi mine este distanţa dintre mine şi mine." Şi pe principiul foliilor de ceapă, dăi de sapă. Şi sapi şi sapi şi sapi. Jungla e un loc care scoate multe din tine şi te provoacă în moduri la care nu te-ai fi gândit. Procesul e unul personal, fiecare cu peripeţiile lui, cu traume, cu voie bună, cu un pic de amărăciune, cu dat bir cu fugiţii ... e o întreagă aventură.  Am fugit şi apoi m-am întors. Şi fiecare zi ce a urmat a fost o numărătoare de paşi. Au fost zile în care am mers mai repede şi zile în care am mers mai încet.

Ai nevoie să te simţi în siguranţă pentru a-ţi da voie să pătrunzi în propriile peşteri interioare. Nu ştii niciodată ce o să găseşti înăuntru. Mai devreme sau mai târziu, ajungi să dai jos nişte straturi, să descoperi lucruri noi despre tine sau lucruri pe care le-ai mai descoperit cândva şi le-ai uitat. Încep să se creeze legături ... legături interiore, legături între experienţele trăite, legături exterioare. Ţi se clarifică anumite nelămuriri, apar altele, găseşti răspunsuri la întrebări care te măcinau de multă vreme doar ca să faci loc la alte întrebări. În final, ajungi într-un spaţiu de vulnerabilitate, de vulnerabilitate în primul rând tu faţă de tine. E un moment simplu, izbitor de puternic, în care pătrunzi în carapacea ta interioară şi te simţi deodată gol. Şi dacă îţi dai voie să stai în acea stare de goliciune vulnerabilă te redescoperi altfel ... nu ştii exact cum altfel, însă ştii cu siguranţă că eşti altfel decât înainte. Odată ce ţi-ai descoperit aripile, nu-ţi mai poate nimeni că nu poţi să zbori.

Mai devreme sau mai tarziu orice călătorie se apropie de final. De obicei, nu-mi plac finalurile, au ceva prea nu ştiu cum în ele, ceva prea mult, ceva prea puţin, niciodată atât cât trebuie şi ce trebuie, până l-am întâlnit pe el ... acest final de călătorie. Un final frumos, armonios, complet cu o lună plină pe un cer înstelat odihnindu-se la fereastra patului meu. Un final fără atasamente, fără dorinţe, fără regrete. Un final caracterizat de o stare ca cea dinaintea unei noi călătorii, unui nou început.

La final, te întorci înapoi în lumea largă. Iţi aduci aminte că un puzzle se construieşte din exterior către interior. Şi atunci începe următoarea călătorie.

Mai vreau o nebunie, mai vreau o aventura, mai vreau momente frumoase in care toate simturile sa stie ca sunt vii. Mai am 5 zile sa mai fac o alta traznaie de neuitat. Pana cand vine si ideea creata, colectionez senzatii si intamplari inedite, unele atat de mult dorite si neasteptat de usor primite.

Rugaminte

Draga muza, cu inspiratie nocturna, te rog sa faci schimb cu colegul somn de tura.

Promisiunea unei iubiri apuse

O stare convalescenta. Te plimbi aiurea privind frumosul ce te inconjoara, il recunosti ca fiind frumos,  ii surpinzi magia si totusi ramai rece. Privesti afectiunea ce ti se ofera. Si totusi ... doar privesti. Ramane totul doar la nivel mental. Stii, insa nu mai simti. Sufletul si-a inchis portile si refuza cu incapatanare orice schimb cu exteriorul. Poate, din cand in cand, mai simti inca fiorii durerii ce te sfasie in noptile fara de somn.

Privesti clepsidra timpului filtrand nisipul trecerii clipelor si te intrebi ... oare mai e mult pana cand o sa treaca? Zambesti de complezenta, esti interactiv in mediul social, joci un rol in care te prefaci ca totul este bine si de multe ori chiar iti iese. Insa, dupa ce cade cortina, somnul ti-e tulburat de vise amare. Te invarti in lume ca un animal haituit, prizonier in propria-i cusca. Pe muchia pragului in care te-ai lasa sa simti dezamagirea, te mai zbati inca sa mai fii puternic. Cand in cele din urma, iti dai voie sa cazi, prabusirea pare fara de sfarsit, iar adancimea haului iti da fiori. Te opresti, iti aduni puterile, vrei sa te ridici. Insa nu poti. Calatoria ta, inca nu s-a terminat. Si o iei de la capat. Te trezesti din nou in gol, insa de data asta caderea nu te mai sperie si nici nu te mai inspaimanta. Stii doar ca e un traseu ce trebuie sa-l parcurgi pentru a ajunge din nou la lumina. Te lasi prada durerii, remuscarilor, nesigurantei, intrebarilor ce-ti bantuie inca gandurile, nelinistilor si fricilor.

Apoi, intr-o dimineata, observi ca a rasarit soarele si cantecul viu al pasarilor iti incanta simturile. Mancarea incepe din nou sa aiba gust si papilele tale gustative se rasfata sub infuzia aromelor. Parfumul suav al florilor iti gadila narile. Iar cand privirile tale, intalnind un zambet raspund inseninate, pe buze iti incolteste un zambet fraged. Incet, incet revii la viata. Descoperi cu uimire ca viata in afara ta si-a urmat cursul normal, iar pamantul nu a incetat sa se roteasca in timp ce inima ta suferea usor sfaramata.

Acum, ca dupa o boala grea, poti sa faci tot ce tine de tine sa nu te mai imbolnavesti vreodata. Insa, in cazul bolilor de inima albastra este necesar sa iei in considerare ca tot tu vei fi cel care sufera. Intr-adevar nu de aceeasi maladie... insa cu siguranta de o alta. Sau poti sa alegi sa te bucuri de viata si sa o traiesti din plin. Poti sa-ti asumi faptul ca tu ti-ai inchis inima, pentru a te proteja si nimeni nu va mai ajunge sa-ti atinga profunzimea sufletul, cu tot impactul pe care il are aceasta decizie asupra ta. Insa cu ce drept ii rapesti sansa unui alt suflet care vine deschis catre tine si se daruie complet bucuria de a se desfata cu intreaga ta frumusete? Cu ce drept sa ranesti pe altcineva, doar pentru ca tu, la un moment dat, ai fost, la randul tau ranit?

Intr-unul din acele momente de granita subtila am ales ca inima mea sa ramana deschisa. Am ales sa privesc lumea si oamenii cu aceeasi seninatate si inocenta. Am ales libertatea sa iubesc deplin si complet. Stiu ca timpul vindeca ranile, si mai stiu ca vindeca si cicatricile. Asa cum corpul are capacitatea naturala de a se vindeca si sulfetul o are sub balsamul iertarii si al dragostei.

Nu, nu ai lasat alte urme in inima mea. Te voi privi mereu cu drag si cu recunostinta pentru ca la un moment dat ai patruns in viata mea si i-ai schimbat cursul, pentru ca ai fost tu si nu a fost altcineva, pentru ca pe nesimtite am furat o parte din magia ta. Ai introdus un graunte de nisip in inima mea, l-am transformat apoi in perla.

In felul meu te voi iubi mereu, fiinta draga, caci da iubirea e un lucru permanent. Odata ce inima a fost cuprinsa de acesta emotie profunda, fiinta care a inspirat-o va ocupa mereu un loc in sufletul celui inspirat si chiar daca nu este prezent la dragostea pe care o poarta, ea va fi mereu acolo.

Asa cum mintea isi largeste orizontul cu fiecare idee pe care o cunoaste, la fel si inima isi mareste capacitatea cu fiecare dragoste intalnita si cu fiecare frangere suferita. In urma unei intalniri depline, cu inaltimi si adancuri, inima isi largeste infinit limitele simtirii si capacitatea daruirii. Iar acest lucru inseamna ca la urmatoarea dragoste tu vei putea sa oferi si sa primesti mai mult, sa fii mai viu, mai prezent, mai autentic si implicit mai iubitor. De ce sa lasi regretele, tristetea si indoielile, asemeni unor nori intunecati, sa-ti umbreasca stralucirea? Si chiar de va fi ca uneori sa-ti viziteze cerul tau senin, cheama-ti in ajutor vanturile schimbarii sa-i inlature usor.

(fragment scris demult, intr-o primavara, gasit la naftalina)

Noaptea cu pricina

It is said that every waking mermaid has a secret pact with the sea. At every 25 years she has to return in its depths for an initiatic transformation. Therefore, for one night, her life becomes a great adventure, swimming in a big river and dreaming at deep kisses, rambling conversations and simple moments of connection and pure joy.

It's a cloudy night. The time has come. The wind blows slowly.  She hears a soft voice whispering an forgotten calling.

Dimineata de dupa ...

Dupa privirile care mi se arunca imi dau seama ca ma asteapta o avalansa de imbratisari. Sunt bine, de ce e toata lumea atat de ingrijorata? Nu simt nevoia de imbratisari, insa imi dau seama ca ceilalti au nevoie de acest proces prin care sa-si manifeste emotiile.  Sunt prinsa intr-o imbratisare cand privirile mi se intalnesc cu ale lui Y. Ochii i se umezesc si in tacerea cuvintelor nespuse inteleg mai mult decat ar fi putut oricine sa-mi spuna. Brusc, incep sa ma simt slabita si toata agitatia din jurul meu ma oboseste.

Sunt dusa in camera mea, iar comitetul de interventie se pune in functiune. Inteleg prea putin din tot ce se intampla in jurul meu, m-am intors intreaga, sunt in camera mea, cu restul o sa vad ce fac mai tarziu, asa ca ma las ca un copil pe mainile lor. Sunt dezbracata de hainele ude, mi se aduce ceai fierbinte, pentru a ma incalzi la picioare mi se pun carbuni incinsi inveliti intr-un tricou vechi, apoi mi se curata si mi se panseaza ranile de la cele 2 degete mari de la picioare. La usa, cu inima tremuranda asteapta vreo 4 prichindei si prichindele. Mi se spune ca inclusiv copii m-au cautat in noapte. Urmeaza sa primesc o terapie de curatare cu Funi si ritualul de protectie cu Cavi.

Cavi canta cu glasul ei parca coborat dintr-o alta lume si lacrimile mele incep sa curga siroaie. Dupa ce termina, ma imbratiseaza si-mi spune sa dorm, ca totul o sa fie bine. Ma linistesc si ma bag in pat pentru a ramane singura. Vreau sa mai stau un pic treaza si mai ales vreau sa fumez o tigara.

As vrea sa ma duc la omul neprietenos sa stau cu el, sa fur o imbratisare, sa fumam impreuna o tigara. Simt nevoia sa nu fiu singura acum. Insa mi se pare total absurd acest gand si il alung atat repede pe cat a venit. Cel mai probabil inca doarme, nu era pe afara cand am venit.

Ies afara. Ma intalnesc cu Dias, unul dintre cei mai mici dintre copii din sat. Ne privim, ma las in jos, imi deschid bratele, imi sare de gat, ma strange cu toata puterea lui de copil speriat si parca imi spune certandu-ma: sa nu mai faci asta vreodata!

Ma intorc in camera, ma asez pe jos, imi aprind o tigara, mai sorb din cand in cand din ceai si incep sa plang. Nu-mi este foarte clar exact de ce plang, insa simt nevoia sa ma descarc. Ma trec toate spaimele si fricile care m-au ocolit pe timpul nopti si imi dau seama ca prin ce am facut am speriat niste oameni care si-au facut griji toata noaptea din cauza mea.

K. intra la mine sa vada cum sunt. Se aseaza pe jos langa mine. Imi zice sa ma las de fumat si incearca sa ma linisteasca povestindu-mi cat de grea a fost noaptea pentru ea si pentru toata lumea din grup. Lacrimile mele se transforma in hohote, conversatia ma apasa. Inteleg ca ii pasa, insa nu ma simt in stare sa o sustin si pe ea in acest moment. Mi se face un pic frig si incep sa-mi simt corpul obosit.

Dupa inca niste verificari ingrijorate care sunt izgonite din camera unde se asezasera confortabil reusesc in sfarsit sa adorm. Sunt trezita ceva mai tarziu sa vin la masa. Mai vreau sa dorm. Imi simt corpul atat de greu incat mi se pare un calvar sa-l misc din locul in care se afla. Sunt pacalita ca avem mancare buna si trag de mine pana in sala de mese. Sunt ultima venita. Toata lumea mananc si atmosfera aproape pare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Incep sa prind curaj si observ repede ca omul neprietenos s-a imprietenit cu niste replici rautacioase. Sper sa-i treaca pana mai tarziu.

Ne intalnim cu totii pentru debriefing. Se incepe cu mine, ca doar am avut cea mai interesanta calatorie, apoi se dezlantuie iadul. Incerc sa ascult si incarcatura emotionala ma copleseste. Ma simt ca o piesa de domino care a daramat echilibrul intregului sistem. Toate povestile ajung la un numitor comun, momentul descoperii disparitiei mele. Omul neprietenos e ultimul. Cred ca daca si-ar da voie, ar fi ingrozitor de furios in acest moment. Sunt multe intreruperi. Discutiile se poarta pe un ton din ce in ce mai crescut. Au ajuns sa se certe care si-a facut mai multe griji pentru mine si care a parut nepasator si indiferent. Imi pare totul o completa nebunie. Tot ceea ce aud dincolo de cuvinte este ca le pasa de mine si ca s-au speriat ingrozitor nestiind o noapte intreaga nimic de mine. Oameni care isi petrec noptile in jungla nu se intorc neaparat inapoi.

Ma retrag langa Y. pentru o tigara sau mai degraba pentru protectie. In capul meu se invarte mecanic aceeasi intrebare: ce am facut? As vrea sa spun ca imi pare rau, insa nu-mi pare si nu sunt in stare sa mint. Astept sa se faca liniste. Nu, nu-mi pare rau ca am fugit, insa imi pare tare rau ca fiecare dintre voi a trecut si treceti prin ceea ce treceti din cauza mea.

Focul discutiilor prelungite se stinge printr-o propunere de mers la o baie racoritoare si revigoranta. Inainte de a pleca mai stau putin de vorba cu Y. Simt nevoia sa fiu langa cineva langa care sa pot contine tot tumultul emotional care s-a starnit in interiorul meu si pe care am nevoie sa-l inteleg pentru a-l putea procesa. Ma incurajeaza sa fac ceea ce simt si imi ofera cateva completari si confirmari, povestindu-mi detalii despre ce s-a intamplat dupa plecarea mea.

Pe ponton la scaldat atmosfera s-a mai detensionat. Toti ochii sunt pe mine cand ma bag in apa ca nu cumva sa mai am o alta tentativa de evadare. Constat repede ca muschii mei se remit dupa noaptea trecuta si d-abia reusesc sa ajung la portiunea cu apa mica. Ma doare tot spatele si mainile mele refuza sa se mai miste.

Astept un moment potrivit, insa acesta se incapataneaza sa apara. Mai tarziu, va fi totusi prea taziu. Imi fac curaj. O imbratisare uda. Cateva cuvinte schimbate apoi fiecare se retrage mai usor in carapacea lui. As vrea ca apa sa curete tot ce s-a declansat cu o noapte inainte, insa fiecare isi are drumul lui cu procesele si lectii proprii.

O legenda amazoniana

"Atunci cand pe drumul tau intalnesti intamplari neobisnuite, adu-ti aminte ce ai pornit sa cauti."

In acea dimineata, pescarul  se intoarse acasa aducand in luntrea sa una dintre cele mai neobisnuite creaturi pe care le-ar fi putut culege din apele raului. Ajuns pe mal isi striga familia pentru a le prezenta captura pescuita: din barca tremuranda se ridica o fata imbracata in alb, pasi desculta in noroiul umed si se apropie de casa. In ochii tuturor se citea uimirea. Le povesti cum a gasit-o aproape de locul unde obisnuia sa-si intinda navoadele.Se indrepta sa verifice plasele, cand din rau a auzit un strigat dupa ajutor. S-a apropiat incet sa verifice ce se intampla. In apa, agatata de crengi plutea o faptura cu pielea alba, imbracata in alb, pe cap purtand o palarie de paie. La prima vedere, a crezut ca este o sirena. I-a zis sa se urce pe pamant pentru a o putea lua in barca. De fapt, vroia sa vada daca fata este sirena sau este intr-adevar om si are picioare. Exista o legenda prin aceste locuri care spune ca in locurile adanci din rau traiesc sirene care ziua se transforma in fete cu pielea alba si ademenesc pescarii in lumea lor.

Dupa ce i s-au stors hainele inca ude, au luat barca cea mare cu motor si pescarul a condus fata inapoi spre locul de unde plecase. Pe drum nu contenea mirarea acestuia cum de fata petrecuse intreaga noapte intr-un copac, dupa ce inotase prin intuneric o distanta atat de lunga fara sa i se intample absolut nimic. Raul este plin de pericole, mai ales pe timp noapte, anaconde, tipari electrici, vidre uriase, insa pe langa acestea sunt locuri periculoase, curbe duble, cu ape adanci in care se formeaza vartejuri. Nu, nu este posibil sa fie om, nu are cum sa fie om si sa nu pateasca nimic dupa ce a stat o noapte in jungla... pescarul cu zambetul larg si pielea aramie credea in continuare ca fata ar putea sa fie sirena. Era mult usor de acceptat ca naluca alba era sirena decat sa fi fost o simpla fata.

Mare a fost bucuria satului, cand dinspre rau, in zorii inca fragezi ai diminetii a aparut fata disparuta in noapte, pescuita din apele raului in apropierea satului San Pedro, insotita de un pescar, pe nume Jesus. Purta o rochia alba, cu colturi nesimetrice, in mana tinea o punguta cu restul de haine, pe cap avea inca palaria de paie de sub care ii rasarea zambetul larg. Spera ca lumea inca sa doarma si nimeni sa nu-si fi dat seama de lipsa ei din timpul noptii. Au urmat imbratisari si lacrimi, priviri ingrijorate, fete obosite si tensionate. Dupa toata agitatia noptii, dimineata aducea cu ea o adiere linistita si blanda. Era doar linistea dinaintea furtunii.

Momente de gratie amazoniana

In acest colt de lume verde, timpul se opreste constant, uitand sa mai plece. Cel mai probabil a ramas consternat de indiferenta cu care este tratat, telefonul sta inchis, aruncat intr-o punga prin bagaj, in timp ce singurul ceas a ramas acasa privindu-se-n oglinda, iar zilele trec fara sa le tinem contul in date. Ne trezim dimineata cu clinchete de clopoi, insa de cele mai multe ori ochii se deschid odata cu aparitia razelor de soare. In paturi molute si vise inmiresmate ne mai alintam cat putem pana la desteptarea oficiala. Fiecare zi isi are momentele ei de simplitate dulce si uimitoare, de descoperiri copilaresti si reintoarceri la bucurii marunte.

 

Avem cizme de cauciuc inalte pentru plimbarile prin jungla. Talpile mele tresar flamande la contactul intermediat cu noroiul umed si cleios si ma avant cu nesat prin toate mocirlele si baltile care imi ies in cale cu placerea copilului care si-a dorit intotdeauna sa faca asta, niciodata nu a avut voie, iar acum profita din plin de ocazie. Din cand in cand mai dam peste o balta mai mare care trebuie traversata mergand pe un bustean facut drept trecatoare. Pentru o jungla, locul este mai mult decat amenajat, din loc in loc busteanului ii tin companie niste bete transversale de care te poti tine sa nu aluneci, insa, imi place sa ma joc, mergand cu mainile in buzunare. Fluturi mari, albastri zboara in zare.

Dupa masa de pranz, dupa o siesta in hamacul cocon, ne indreptam spre oaza de racoare de pe malul raului. De cele mai multe ori, copii din sat ne urmeaza la scurt timp. Avem timp doar cat sa ne obisnuim cu apa , sa ne ocupam pozitii strategice, inainte ca batalii acvatice sa isi inceapa desfasurare. Mi se pare fascinant efectul pe care il au copii asupra oamenilor de toate varstele: fruntile se descretesc, muschii fetei se relaxeaza si un zambet larg isi gaseste locul pe chipuri d-acum arse de soare. Cand suntem in apa devenim cu totii copii si ne stropim cu o ardoare care ar face geloase multe fantani arteziene.

Intinse pe cate doua randuri stau insirate 5 hamace colorate, care te imbie la vis si relaxare. Timpul din hamace este unul al destainuirilor, al imprietenirilor, al cuvintelor si al tacerilor impartasite. E un timp pe care il petreci cu tine si in acelasi timp cu ceilalti. Linistea se imbina cu bucuria, mai ales atunci cand unui ghidus ii vine cheful de harjoneala si incepe sa se legene declansand efectul de pendul... numai la mijloc sa nu fii. In cazul in care ratezi portia de ras cauzata de ciocnirile accidentale, nu e nici o problema, fiecaruia ii vine randul mai devreme sau mai tarziu sa-i fie testata abilitatea de a rezista la gadilat.

La masa, vrajitorul ofera lectii culinare. Astazi mancarea are un gust nou. In diverse combinatatii, care mai de care mai creative, mierea si lamaia sunt ingredientele secrete care confera savoare: orez cu sfecla, morcov si miere, planatos cu miere, banana cu platanos si miere, ma mir cum de nu amesteca si pestele cu miere.

A inceput luna sa ia in lumina. Stam pe terasa de lemn, privind stelele, cautand constelatii cunoscute in timp ce ne chinuim sa alungam fara rost tantarii infometati. Impartim in 4 un mappachio, care a devenit mai mult decat un ritual de protectie, un ritual al conversatiilor de apropiere.

Am o tema pentru cercetatorii britanici. Vreau un studiu detaliat asupra imbratisarilor. Sunt o fiinta kinestizica din cap pana in picioare si vreau sa inteleg taina imbratisarilor, aceasta modalitate de comunicare uneori mai profunda decat un sarut si mai graitoare decat multe cuvinte inutile. Imi plac imbratisarile lungi, insa azi am primit cea mai lunga, cea mai neasteptat de lunga imbratisare pe care am primit-o vreodata. A fost ca o reintalnire a unor suflete care s-au mai cunoscut candva, un amestec de dor si bucurie a regasirii, urmata de o liniste profunda ... cumva verde.

E dimineata. Nu stiu cat timp a trecut exact. Merg desculta prin iarba, port rochia mea alba de zanuta taiata in colturi, pe cap am palaria de ploaie, iar in mana am o plasa cu restul de haine. Am hainele ude, ochii obositi si zambetul cat toata fata. M-am intors. Sunt bine. Da .. m-am intors. Da ... sunt bine.

Mai mereu, intr-un fel sau altul, la intervale periodice am un talent special prin care mai comit cate o boroboata. Sunt mai mult decat recunoscatoare pentru oamenii care au avut intelepciunea sa nu ma certe, ci sa inteleaga intai ce s-a intamplat ... sau sa se bucure ca sunt bine, in loc sa-mi ofere cu gratie in brate toate grijile lor pe care inca si le mai fac.

E o noapte neagra. Mi-as dori atat de mult sa nu pleci, mi-as dori sa pot sa-ti spun sa nu pleci, insa sunt ultima persoana care ar putea sa-ti spuna asta. Stiu ca pleci pe drumul tau, insa simt ca de fapt fugi. D-abia te-am gasit si acum simt ca te pierd din nou. Mi-am promis sa ma trezesc inainte de plecarea ta. Stau in mijlocul patului cu urechile ciulite ascultand intunericul. In camera se aud zgomote ciudate. Nu stiu unde imi este lanterna, brigheta nici atat. Mi-e teama sa ies din invelisul patului si timpul trece nemilos de linistit. Poate nu mai pleci, imi spun in gand cu o oaza de speranta. Se aud zgomotele ultimelor pregatiri de plecare, in timp ce lumina lanternelor este ascunsa cu grija. Ies desculta afara si privesc in departare. Ma simt ca un copil ce tine de mana un ursulet invizibil si am senzatia ca am mai trait asta o data. Vantul adie rece. Alerg pentru o ultima imbratisare. Drum bun! Ai grija de tine!

Ploua torential. Numai bine pentru o balaceala pe cinste. Zboruri de vulturi si pasari albastre.

Cele 2 zanute au dat startul la atelierul de frumusete. Orice schimbare interioara este musai sa isi gaseasca oglindirea si in exterior. Se impletesc cozi in spice, sprancenele capata forme arcuite, iar unghiutele isi gasesc nuantele naturale si forma prezentabila. Urmeaza un rasfat pe cinste cu uleiuri si esente, aplicat pe corp de niste degete fine. Baietii primesc tratament preferential: fiind in minoritate, primesc 2 sau 3 rasfatante. Azi trisez si sunt si eu baietel... simturile se destind aievea intr-un vis.


Ma legan in hamac la ora de visare. Printre planuri de calatorii, fantezii culinare, mie mi s-a facut pofta de trainingutz, un teambuildingutz. Daca mai primesc vreodata intrebarea cu ce as lua cu mine pe o insula pustie acum stiu raspunsul.

Un om frumos si special intalnit in primul ianuarie cald, pe cealalta jumatate a globului. Ne vorbim din priviri. Ma simte si o simt. Pur si simplu este.

Multumesc... cum spui multumesc pentru cel mai pretios si mai generos dar pe care l-ai primit vreodata?

Pamblica de timp. Funda de atentie.

Credem ca avem timp. Credem ca avem timp sa cunoastem un om, sa ne apropiem de el, sa ne imprietenim cu el, sa stam la povesti nesfarsite. Credem ca avem timp si atunci stam relaxati, lasand momente sa curga fara a le forta cursul. Credem ca avem timp ca lucrurile sa se intample firesc in deplina gratie si armonie.

Apoi, se intampla ceva si realizam ca nu mai avem timp, ca tot ceea ce avem este acum si aici si daca nu facem nimic timpul se scurge si momentul trece. Iar atunci, incercam din rasputeri sa recuperam tot timpul pe care l-am lasat sa treaca nepasator pe langa noi, incercam sa rostim toate cuvintele pe care le-am lasat nespuse, incercam sa daruim toata afectiunea pe care o purtam atat de bine ascunsa in inima noastra, incercam sa dam si primim intr-o imbratisare tot ce se poate da, incercam intr-un fel sau altul sa ne manifestam cum putem mai bine dragul de celalalt.

Si omul care primeste se simte stingher pentru ca nu stie exact ce i se intampla, de unde aceasta avalansa de emotii si manifestari, cand pana mai ieri erau apropierile erau atent calculate si indelung negociate? Pentru ca in filmul nostru fiind, uitam uneori sa ne intrebam cat de mult poate sa primeasca cealalta persoana, desi avem cele mai bune intentii.

Iar in final iti dai seama ca nu, de fapt nu ai timp. Timpul ti-l castigi adunand momente in care construiesti putin cate putin. Si tot ceea ce poti sa faci este sa ai incredere si sa speri ca momentele impartasite au fost suficient de valorose incat departarea fizica si temporala sa nu astearna peste ele praful uitarii si mai mult decat atat sa lase loc deschis reintalnirii.

Astfel, cand reintalnesti un om, adu-ti aminte sa ii oferi timp sa va imprieteniti din nou, pentru ca tu nu stii cat praf s-a acumulat in sufletul lui si nici el nu stie ce s-a intamplat in sufletul tau.Ofera-i cadou o pamblica de timp cu o funda de atentie.

Ultima dimineata

Afara se aude incet un zgomot de ploaie, in intunericul cald al incaperii patrund parfumuri jilave. Ne rasucim prin asternuturi pentru a ne descoperi treze desi ceasul mai avea inca mult pana sa dea desteptarea. Am stat la povesti pana tarziu in noapte, iar acum inodam firul intamplarilor cu planuri, vise si dorinte, totul asezonat cu o bucurie cristalina, zambete si priviri poznase. Ne jucam cu gandurile si inchipuirile asemeni unor copii care descopera cadourile primite sub brad de Craciun. Sunt momente in care timpul pare ca se opreste in loc contempland clipa, sunt momente de o simplitate atat de frumoasa incat par ireale, sunt pur si simplu momente de gratie.

Intr-un final, ne urnim lenes sa incepem aceasta ultima zi dintr-o calatorie in inima verde a pamantului. Se amesteca senzatii de dor si bucurie, de nerabdare si nostalgie, un nou capitol este pe cale sa inceapa in timp ce se scriu ultimile randuri din cel ce se pregateste sa se incheie. Pe degete se scurge sucul fin de mango parfumat, iar dulceata fructului ne rascoleste simturile nesatule. Dupa atata timp in care mancarea nu avea nici un gust oricate acrobatii creative ai fi facut, acum ne oprim din cand in cand sa inchidem ochii, respiram adanc pentru a ne bucura si mai mult de acest dar nepretuit al naturii. Ne incanta atat de tare incantarea noastra. Cu zambetul larg coboram la micul de ajun, ca apoi sa pornim in directii diferite.

Imi plac oamenii cu care poti impartasi momente de tacere care sa nu fie stinghere. Ultima tura de cumparaturi inainte de plecare. Intotdeauna se mai gaseste ceva de cumparat pe ultima suta de metrii sau iti aduci aminte ca ai uitat de ceva sau pur si simplu ti-a ramas gandul la un ceva pe care l-ai vazut si nu te induri sa pleci fara el. E o dimineata aproape frumoasa, aerul pluteste greu si usor apasator, norii intuneca zarea oferindu-i tente albastre, iar eu sunt insotita de omul verde. Ma opresc din cand in cand sa mai fur cate un cadru, ma fascineaza contopirea dintre lumi. Cladirile vechi isi poarta cu atata gratie darapanaturile, asemeni unei doamne in varsta care stie cat de frumoasa a fost in tinerete, desi alaturi de ea se afla o tanara in floare data-n parg. Masini imense se plimba-n viteza pe langa tuc-tuc-urile saracacioasa. Celor mai multi oameni le lipsesc dintii, insa nu si zambetul sau energia debordanta.

Patrund intr-un magazin. Fiecare taraba este un univers in sine, caracterizat de un miros apasator, obiecte care mai de care mai colorate, mai impanate, mai stilate, mai ciudate, obiecte de putere, colti de crocodil, capete de broasca testoasa, pene de papagal si alte nebunii neinchipuite. Gasesc ceea ce caut. A inceput sa imi placa sa negociez, imi pare rau ca nu am descoperit mai devreme aceasta indeletnicire.

Parasim malul linistit al raului pentru a ne indrepta spre Piata Samanilor. Stiam locul, insa azi totul pare cu totul si cu totul diferit. O imbulzeala de oameni care se misca in reluare, cascand uneori gura la cate ceva. Mirosul este mai infiorator ca alta data. Pe tarabele alteori goale, acum se vinde carne pe ziar. Imi aduc, este duminica. Rabdarea mea scade progresiv cu aglomeratia, asa ca din priviri ii cer mana omului verde si incep sa ma avant in multime facand slalom prin oameni, randuri, balti si scanduri. La intoarcere am gasit un drum mai mai linistit. E cald si simt cum tot praful isi gaseste loc pe mine si mai ales in ochii mei, ma revolt in tacere, insa cumva mi-a devenit drag acest loc al contrastelor.