Se spune ca daca vrei sa cunosti un om, spatiul in care locuieste spune cel mai mult despre el. Se spune ca vrei sa cunosti un om, studiaza-i bagajul cu care calatoreste. Mi s-a parut intotdeauna fascinant cate lucruri se gasesc in casa unui om si cate multe lucruri (inutile) cara o persoana dupa ea, fie in poseta sau bagaj.
La un moment dat viata mea s-a impartit in doua: cea de dinainte de aventura din Amazon si cea de dupa. De cand s-a produs o ruptura interioara am inceput sa-mi impachetez viata in diverse cutii, unele reale, alte imaginare. Simteam nevoia unui nou inceput, unui nou cerc de prieteni, unui nou job, un fel de vraja care sa stearga trecutul. Asa ca m-am apucat sa se reconstruiesc totul de la capat. Am pastrat esentialul, mi-am impachetat lucrurile si m-am mutat. Am luat cu mine doar strictul necesar, am desfacut din cutii doar lucrurile de care aveam nevoie. Am renuntat la omul care eram ca sa pot sa cresc omul care imi doream sa devin.
A trecut aproape un an pana sa apuc sa ma despachetez. A trecut mai bine de un an de cand m-am plimbat prin lume cu sufletul pe jumatate gol, pentru ca fara sa stiu, am impachetat bucati din mine, le-am pus undeva bine si le-am lasat nedesfacute, undeva prin cotloane neumblate.
Se spune despre traininguri ca oamenii vin sa invete ceea ce isi doresc si pleaca invatand ceea ce au nevoie. De fiecare data cand intrebi pe cineva de ce a participat la un training, si apoi ce si-a luat din aceea experienta se naste o poveste pe cat se poate de interesanta. Cand trecutul, prezentul si viitorul se intalnesc in aceeasi camera te intalnesti de fapt, pe tine: omul care vrei sa devii nu poate sa creasca fara sustinerea omului care esti si nici fara suportul celui care ai ai fost.
In aceeasi sala de training m-am intalnit cu reprezentanti din 6 contexte diferite ale vietii mele, unele actuale, alte trecute, contexte de crestere, de job, de colaborari, de prietenie, contexte in care mi-am creionat visuri marete, contexte in care unele dintre ele s-au transformat in realitate. Asa ca fara sa vreau si fara sa-mi dau seama m-am conectat in acelasi timp cu parti din mine care nu aveau o legatura vizibila unele cu celelalte.
O saptamana mai tarziu am desfacut si ultimile cutii ramase impachetate si mi-am reamenajat spatiile din casa. Dintre toate lucrurile de care ar putea sa-mi fie dor, cel mai dor imi este de serile in care stateam pana tarziu in noapte la povesti, pe balcon, dintr-o casa veche de pe strada Precupetilor. E locul spre care alergam sa-mi depun ofrandele de bucurie sau ma grabeam incet sa-mi alin inima zguduita de vreo iluzie a iubirii, unde am invatat despre frumos, despre seninatate si tristete, despre oameni, despre viata.
Intr-o discutie de oameni mari, eu inca mult prea copil fiind, argumentam cu inocenta cum ca oamenii nu pot fi inlocuiti si oricat ai cauta nu vei poti altii la fel. Iar ei imi raspundeau ca ba, o sa vezi tu mai tarziu. Acum cei drept, incep sa le dau dreptate.Sunt oameni care pot sa fie inlocuiti cu altii, unii dintre ei chiar trebuie si e musai necesar. Insa, mai sunt altii, care nu pot fi de fel inlocuiti ... nu din cauza lor, ci datorita tie, pentru ca tu nu mai esti cel ce erai o data.
Sunt acei oameni care se incadreaza in categoria lui ”a fost prima data” ... prima deschidere, prima prietenie, prima iubire, primii fiori, primele cuvinte, primele impartasiri, primele descoperiri, acei oameni care pasesc alaturi de tine in universuri ce tie iti sunt straine. Sunt acei oameni de care iti amintesti mereu cu drag, iar amintirea le-o invalui in poleieli mestesugite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu