vineri, 27 noiembrie 2015

Trenul de la linia 4



Imi plac drumurile lungi, asezata confortabil la geam, privind in zari indepartate. Imi place sa merg cu trenul ... mai ales pe timp de zi, iar daca am norocul sa gasesc geamuri care se deschid pe care sa pot  scoate capul afara ... sunt cel mai fericit copil din lume.

Cel mai mult imi place ca am timp. Am timp pentru toate lucruri de care de obicei nu am timp .... sa ma uit pe fereastra fara sa ma gandesc la nimic sau sa citesc o carte cumparata demult si inca nedechisa, sa-mi las gandurile sa zboare aiurea fara noima sau fara sens sau sa trimit un gand de bine unor oameni cu care nu am mai vorbit de mult, sa ma bucur de peisaje sau  sa ma las cuprinsa de nerabdarea asteptarii momentelor ce vor urma, sa simt, sa-mi dau voie sa simt si sa simt cum se simte ceea ce simt, sa visez la necunoscut sau chiar sa ma plictisesc.

Cumva am invatat sa apreciez momentele mai putin reusite, mai putin fericite, da ... pe cele aiurea naspa, nasoale, triste sau oricum le-o cheama pentru ca datorita lor ma bucur mai deplin de cele frumoase si apreciez mai multe chiar si momentele in care nu se intampla nimic spectaculos. Banalul are si el uneori farmecul lui.

Imi place sa plec singura, insa la sosire sa ma astepte cineva in gara. Intoarcerile sunt cumva... confuze ... ma simt prinsa intre doua lumi ... partea din mine care stie ca trebuie sa se intoarca si partea care isi doreste sa ramana. Mai bine, stai cu mine pana cand imi pleaca trenul.

Fiecare plecare e altfel, fiecare despartire e diferita. Paradoxal, garile mi se par mai prietenoase decat aeroporturile. Poate imi plac mai mult garile pentru ca intr-o anumita gara am invatat ca poti sa pleci complet, fara intrebari, fara dileme, doar cu o stare foarte prezenta de bine si liniste... chiar si la ceva timp dupa aia.


Cu sufletul plin si cu o curiozitate nastrustica de cum oare s-ar simti ... mai mult?


joi, 12 noiembrie 2015

Oamenii cadou


Unele experiente schimba ceva fundamental in tine. Se intampla ceva, un moment de conexiune, o rezonanta aparte si ceva din tine incepe sa se transforme. Uneori simti cand urmeaza astfel de momente, alteori le descoperi dupa ce s-au intamplat. Mai sunt si cele subtile care te schimba pe nesimtite.

Oamenii cadou sunt oamenii care te provoaca, care te inspira, de care te lasi slefuit. Te provoaca sa te descoperi, sa te transformi, sa dai la o parte zidurile si meterezele de aparare, sa deschizi usa sa-ti dai voie sa devii ceva ce nu stiai inca ca ai putea fi. Oamenii cadou reusesc sa scoata la iveala tot ce e mai bun in tine.

Oamenii cadou apar in viata ta atunci cand nici macar nu te astepti si atunci cand ai cel mai mult nevoie. Oamenii cadou apar la momentul potrivit in locul potrivit oferindu-ti acele lucruri de care nici tu nu stiai ca ai nevoie.

Oamenii cadou sunt puncte de rezonanta, momente de gratie, de frumos, de expansiune a simturilor, a ideilor, a creatiei. Iti dau senzatia ca langa ei timpul se opreste in loc.

Si daca ai un gram de noroc, unii oameni cadou se transforma in intervale.

Oamenii cadou sunt cei care iti imping limitele, care te scot din sarite, care te duc in stari necunoscute, in care nimeni altcineva nu ar putea sa o faca. Oamenii cadou sunt o lectie a ta, pe care poti sa alegi sa o inveti ... sau nu.

Oamenii cadou te iubesc si atunci cand esti ursuz, neprietenos, ciufut sau doar ai o zi sau o perioada proasta pentru ca reusesc sa-ti vada in continuare frumosul dincolo de asta.

Oamenii cadou sunt cei care sunt acolo langa tine in fiecare zi, oamenii pe care din cand in cand mai uiti sa-i mai vezi, sa-i mai simti, sa-i apreciezi pentru ca si-au gasit un loc firesc in viata ta. Oamenii cadou fac momentele banale sa fie speciale. Au un firesc al lor si o naturalete aparte.

Oamenii cadou au rabdare sa te invete sa cresti frumos.

Oamenii cadou sunt momente de recunostinta pura.


Oamenii cadou au aripi de iubire si praf de spiridusi ... cel mai probabil tocmai datorita zambetului lor ghidus.

duminică, 9 august 2015

Lectii de la o planta


Mi-au placut intotdeauna, plantele bunicilor mele, mari, frumoase, pline de flori. Mi se pareau fascinante cand le venea ora de udat - parca intreg universul se transforma ... era momentul lor cu ele, cand le ingrijau, le iubeau si mai ales le vorbeau. Nu intelegeam atunci cam ce ai putea vorbi cu o planta si cam ce ti-ar putea ea raspunde inapoi ... Mi-am dorit intotdeauna sa am si eu, cand o sa cresc mare, floarea mea, de care sa am grija, care sa fie a mea. 

Am avut o relatie mai de lunga durata cu trandafir japonesc, care imi facea flori doar in perioadele in care uitam sa il ud. Mi-a fost prieten bun, transformandu-se pe rand, in functie de anotimp in suport de cursuri, pom de craciun, suport de diverse lucruri mici care pareau ca nu-si gasesc alt loc mai bun decat intre ramurile lui firave. L-am inlocuit la un moment dat cu un cactus ... m-am gandit ca un tepos ar avea nevoie de mai putina atentie si ar suport cu mai multa blandete lipsa mea de atentie. L-am iubit pana ce a crescut pana in tavan, cand o persoana cu initiativa a decis sa-l scoata pe balcon, unde nu s-a inteles foarte bine cu soarele un pic cam prea intepator.

Printre primele lucruri luate cadou de casa noua, a fost o planta - nici cactus, nici floare. Cumva, a ajuns intr-o simbioza ciudata, pentru ca inceput sa moara cam in acelasi timp cand o parte din mine trecea printr-o perioada mai dificila. Incercand sa o resuscitez, m-am gandit daca mai are rost sa o pastrez sau nu. Uneori asa e si cu oamenii, cand relatiile ajung intr-un punct dificil, fie pentru ca iti e greu, fie pentru ca nu mai stii cum sa gestionezi situatia, pe tine sau cealalta persoana, fie ca pur si simplu ti-a ajuns si te-ai saturat .... renunti. Insa doar pentru ca uneori e greu, asta nu inseamna ca trebuie sa renunti la un om. Nu am renuntat nici la planta, nici la omul cu pricina.


Am continuat sa ud planta si sa ma ofilesc treptat in incercarea de a salva iluzii amagitoare. Intr-o buna zi, uitandu-ma la planta, mi-am dat seama ca era mai mult moarta, decat vie. Cam asa ma simteam si eu. Vine un moment in care, oricat de mult te straduiesti, oricat de mult incerci, trebuie sa accepti ca nu mai ai ce sa faci, ca s-a terminat. Si faci tot ce stii mai bine sa o termini frumos.

Din planta mai ramasesera vreo 3 frunzulite in aer si o tulpina uscata. Nu mi-am facut prea multe sperante in privinta lor, insa le-am rupt si le-am infipt in pamant. Cred ca o parte din mine isi dorea din toata inima sa poata sa salveze planta, si legatura cu omul. Nu relatia, ci conexiunea.

Nu cred ca oamenii se schimba, ci devin din ce in ce mai mult aceeasi. Cu cat experimentezi mai mult, cu atat ajungi mai aproape de esenta a cine esti si incepi sa exprimi in exterior mai mult din sinele autentic. Doar dinamica interactiunilor se schimba. De cele mai multe ori ne uitam la oameni prin filtrul propriilor asteptari si credinte. Tindem mai mult sa judecam si sa analizam, decat sa acceptam, sa iubim si sa ne bucuram de ceea ce avem in fata noastra.

A trecut o luna in care am fost mai mult pe drumuri decat acasa si acasa mai mult sa dorm si sa schimb bagaje decat sa stau. Nu am apucat sa arunc planta, nici sa o inlocuiesc. Am vrut sa-i arat planta unui prieten, impreuna cu ceea ce era teoria mea despre relatii. Nu apuc sa-i zic prea multe, cand ma intreba ... si s-au prins frunzele?

Ma uit surprinsa in ghiveciul de care ma pregateam sa ma despart la un moment dat, ca sa descopar ca cele 2 frunzulite ale mele au incoltit. Sunt mici mici de tot, insa sunt vii.

Doar pentru ca forma in care cunoasteam lucrurile a luat sfarsit, nu inseamna ca nu exista posibilitatea unui alt inceput. Nu cred in relatii reciclate sau in fire rupte si inodate. Insa cred ca relatiile pot fi transformate, atat timp li se ofera spatiu si timpul necesar devenirii. Nu cred ca dupa ce ai simtit ceva in mod autentic pentru un alt om, acel lucru poate sa devina nimic sau indiferenta. Dupa ce se inchid etapele vindecarii si iertarii, dragul de acel om ramane. Chiar daca nu mai exista nici un palier de rezonanta sau interactiune, cand toate buclele sunt inchise, dragul de om ramane prezent.

miercuri, 18 martie 2015

Noaptea de dinaintea marilor plecari




La un moment dat te obisnuiesti si cu viata de calator, sa adormi intr-un oras, sa te trezesti intr-un altul, sa nu stii unde te poarta mai departe drumul, sa nu stii cat stai sau cand pleci. Te obisnuiesti sa ai mereu bagajul pe jumatate facut, pe jumatate inca nedesfacut.

Si totusi, sunt acele nopti, de dinaintea anumitor plecari, cand somnul nu se lipeste de gene, desi oboseala ti se strecoara in trup. Mai ai inca destule de facut, intotdeauna mai apare ceva pe utima suta de metri, fie un bagaj, fie un proiect de terminat, o intalnire fugara cu un om drag sau orice altceva. Mai ai inca de visat, de savurat asteptarea si curiozitatea descoperii necunoscutului.

Sunt nopti in care stii ca urmatoare zi este despre altceva, ca e unul din momentele de interesctie care te va purta pe un alt drum. Poate ti se indeplineste o dorinta pusa acum multa vreme, careia i-a venit intr-un final timpul. Poate cunosti pe cineva nou sau reintalnesti pe altcineva vechi.

Simti ... intotdeauna simti cand se termina ceva si incepe altceva, o noua etapa, Noaptea de dinaintea marilor plecari. Un moment de suspendare intre doua lumi sau poate doar de tranzitie ... ceva din tine se pregateste si pe interior pentru schimbare.

E noaptea de dinaintea marilor plecari sau e noaptea de dupa ultimile intamplari?