miercuri, 13 martie 2013

Muza



"Te iubesc in culori, in curcubee, in cascade, in lacuri line si valuri zbuciumate.
Te iubesc cu raze de soare si pale de vant, cu arome de cafea si iasomie.
Te iubesc cu clinchete zambarete si acorduri tomanatice.
Te iubesc asa cum esti si cum nu esti.
Te iubesc cu drag si nebunie.
Te iubesc in cuvinte si te iubesc in tacere.
Te iubesc oricum."

De cateva luni incoace imi petrec noptile ducand lungi dezbateri intre ratiune si simtire. La masa de negocieri se aduc argumente pro si contra, insa logica si trairea se incapataneaza sa nu ajunga la pace. Inima refuza sa gandeasca. Mintea refuza sa simta. Caut cu inversunare o logica rationala pentru un sentiment emotional. Si sunt nedumerita ca nu o gasesc.

Poate totusi inima gandeste si mintea simte, iar in linistea noptii, raspunsuri incep sa vina timide, altfel decat le asteptam. Cand am renuntat sa gasesc logica am descoperit intensitatea simtirii. Uneori stii anumite lucruri pentru ca le simti intr-un anume fel in interiorul tau, intr-un fel atat de puternic, de clar, de autentic incat nu ai nici cel mai mic dubiu pentru a te indoi de adevarul lor. Si am inceput sa accept ceea ce simt fara a mai cauta a intelege de unde si cum a aparut acel mugure de floare in sufletul meu.

Uitandu-ma in urma, mereu am facut ceea ce am simtit, oricat de nesabuit, irational, nebunesc, de neinteles sau de firesc ar fi parut acel lucru. Logica a venit intotdeauna mai apoi ca sa gaseasca motivele potrivite pentru a ma sustine pe drumul ales. Si uneori sa ma impiedice, nu neg. De ce as face acum diferit, cand oricum acest mod diferit imi da cu virgula si cu batai de cap?

Mi-ar placea sa spun ca am luat tarnacopul si am inceput sa mai daram din zidurile mele interioare, insa se pare ca picamar-ul s-a autosezizat si a inceput singur treaba.

Cand am plecat aveam cap aceste versuri: "Cat de departe sa-mi duc inima sa nu se atinga de tine, cat de departe sa-mi duc dragostea sa nu se intoarca la mine?". Si speram ca cei 13000 de km sa fie suficient de departe. Insa ... se pare ca nu au fost si m-am intors de unde am plecat.

M-am luptat cu mine sa nu simt ceea ce simt desi nu inteleg cum ceva ce iti sta o stare de atat de bine poate sa fie ceva rau. Mi-am controlat entuziasmul si nerabdarea. Am mai taiat din colturile unor zambete prea largi, prea pline, prea senine. M-am chinuit cu mana mea de teama ca ar fi posibil sa ma indragostesc din nou si sa fiu ranita. De ce sa-i dau ocazia cuiva sa ma raneasca cand pot sa o si singura? Ba chiar in avans!

De ce trebuie sa aiba logica sa-mi fie drag un om? Nu stiu daca e mai mult decat drag sau poate mai putin. Insa, in acest moment mi-e drag si imi dau voie sa ma bucur ca am gasit un om care sa-mi fie drag, altfel decat mi-s dragi alti oameni. Imi dau voie sa zambesc si sa radiez cand ma gandesc la el. Imi dau voie sa fiu fericita cand ii aud vocea. Imi dau voie sa imi fie dor. Imi dau voie sa am incredere. Cumva, acum stiu in interiorul meu, ca nimeni din exterior nu ma poate rani, asa cum doar eu o pot face.

marți, 12 martie 2013

Azi imi dau voie.


Azi imi dau voie sa fiu trista.
Azi imi dau voie sa fiu furioasa. Sa tip, sa urlu, sa sparg si sa trantesc lucruri.
Azi imi dau voie sa plang. Sa plang cu lacrimi mari de crocodil sau pur si simplu copil.
Azi imi dau voie sa tac. Sa nu spun pentru o vreme nici un cuvant nimanui ... nici macar mie.
Azi imi dau voie sa fiu urzuza, rece si neprietenoasa doar pentru ca nu am chef sa fiu altfel.
Azi imi dau voie sa-mi fie frica, sa ma simt pierduta si sa nu stiu drumul catre casa.
Azi imi dau voie sa inchid ochii si sa nu-mi pese de trecut, prezent ori viitor.
Azi imi dau voie sa uit si sa nu-mi aduc vreodata aminte.
Azi imi dau voie sa fiu vulnerabila eu ... fata de mine.
Azi imi dau voie sa fiu blanda ... eu cu mine.
Azi imi dau voie sa nu am asteptari, sperante sau vise.
Azi imi dau voie sa ma simt singura. Sa nu-mi gasesc locul in mine si nici macar in tine. Sa nu ies din nou afara sa-l caut in alte locuri straine.
Azi imi dau voie sa fiu in razboi deschis cu mine.
Azi imi dau voie sa stau. Sa nu fac nimic. Sa privesc tavanul gol si alb si plin de stele.
Azi imi dau voie sa ma doara. Corpul, inima si mintea.

Azi mi-as da voie sa urasc, insa n-am de ce si n-am pe cine. Asa ca imi dau voie sa iubesc. Un pic din mine, un pic de soare, un pic din tine si din fiecare,

Sunt unele zile in care nu-ti arde de nimic. Ti-e bine insa nu ai chef sa zambesti. Ti-e rau insa in durerea ta cumva iti este bine. Nu vrei sa vorbesti sau sa auzi cuvinte de incurajare. Sunt zile in care stai la murat in suc propriu. Azi imi dau voie doar sa simt ceea ce simt si doar atat.

miercuri, 6 martie 2013

Povestea unui copac



Se crapă de noapte. Se crapă și zidurile transformându-se în pojchițe de coji de ou. A trecut o lună și jumătate. Cam atât durează până se instalează prima fisură.

Și atunci era noapte, mai exact noaptea dinspre 14 spre 15 ianuarie. În cealaltă jumătate de emisferă cel mai probabil era zi. Dacă și-ar alege un moment definitiv la care să se raporteze, cu siguranță ar fi înainte și după acea noaptea.

A fost o dată ca niciodată, un copac. Era un copac ca oricare altul, poate chiar asemănător celui din poză, doar cu jumătate de metru mai scufundat în apă. Băltind în apa unui afluentul al Amazonului, își făcea ca în fiecare care noapte, bine meritatul somn de frumusețe. Însă, în acea noapte avu un vis tare straniu. Visă că în timpul nopții în brațele sale se ascunse o fată venită din altă lume, iar el bucuros de vizita neașteptată o îmbrățișă, învelind-o cu protecția lui ancestrală. Ca o bună gazdă, i-a servit niște furnici pe gât, să-i alunge somnul care ar fi putut să-i fure partenera de povești. Era atât de bucuros că în sfârșit are pe cineva cu care poate sporovăi în voie. Avea atât de multe lucruri de spus și atât de puțin timp la dispoziție. Petrecuse atât de mult timp în singurătate, departe de alți copaci asemeni lui, încât nici nu știa cu ce să înceapă.

Și-a întins ramurile, vântul a suflat ușor îndepărtând perdeau de nori ce acopereau cerul în timp ce fata se lăsa ușor pe spate. Au privit împreună stelele în timp ce licuricii dansau veseli în întuneric. I-a povestit despre spiritele junglei și a îndrumat-o să se conecteze doar cu cele benefice. Jungla e plină de tot felul de spirite și dacă o asculți cu atenție, uneori le poți auzi. Nu a durat mult până când liniștea să fie întreruptă de niște sunete puternice asemeni unor bătăi de tobe rapide. Se trimiteau semnale dintr-o parte a râului, iar din partea cealaltă altele asemănătoare răspundeau. Din hățișurile pădurii, au început să se audă în depărtări apropiate zgomote de animale.

Un fior de teamă s-a strecurat pe șirea spinării printre hainele ude și atunci copacul i-a șoptit: ”ești în siguranță. Animalele simt frica și atunci o să-ți descopere prezența ta aici. Gândește-te la ceva frumos!. Gândul i-a zburat la el, la acel el care i se strecurase în suflet.
- Cel mai frumos lucru e dragostea? a întrebat-o curios copacul.
- Uneori da, alteori, cel mai frumos lucru este prietenia. Prietenia știe să ierte mai repede ca dragostea. Prietenia e la fel ca apa, poate să se strecoare până în cele mai ascunse cotloane, unde dragostea mai oarbă de felul ei nu ajunge și trece peste obstacole cu puține nazuri. Prietenia e mai înțelegătoare, dragostea e mai capricioasă. Prietenia știe să lege firele dezlegate și să desfacă nodurile încurcate.
- Ce altceva îți dorești?
- Să mă bucur de această experiență pământeană, de momentele simple împărtășite cu oameni dragi.
- Mai servește niște furnici, în timp ce îți storci hainele.
- Știi ... mi s-a făcut frig.
- Lasă-ți picioarele în apă, o să-ți țină de cald.
- Și dacă vine vreun peștișor la ele?
- Atunci ... le ridici repede. Nu o să facă giumbușlucuri să ajungă până la creangă ... ar trebui să respire prea mult aer.
- Și dacă vine vreun animal din junglă?
- Cum să ajungă el până aici? Să își ude blănița? Dacă e cazul ... vezi creanga aceea de sus? Te ridici în picioare ... și când sare spre tine... tu faci țzuști într-o parte și cade în apă. Și apoi, te-ai gândit, poate nu știe să înoate.
- Îhmm... îmi place mai mult să cred că sunt atât de ocupate unele cu altele încât nu au treabă cu mine.
- Ai vorbit cu prietenii tăi? Le-ai zis că ești bine?
- Da, le-am zis că pot să vină să mă ia cu barca că mi-au ajuns aventurile nocturne. La un moment dat am crezut că au sunetul unei bărci venind înspre noi, însă a fost doar o iluzie. Mi-e din ce în ce mai frig.
- Observ ... te faci un ghemotoc din ce în ce mai mic.
- Oare nu o să răcesc după noaptea asta?
- Cum ar fi să nu răcești și să fii bine?
- Îmi place cum sună asta. Mai e mult până când se face dimineață?

 S-a lăsat liniștea. Fata a început să moțăie să-și adune forțele. Copacul o veghea cu blândețe.
”O să vină un moment când o să-ți dai și tu. la rândul tău, măștile jos, când o să întâlnești acea persoană căreia, povestindu-i despre aventurile vieții tale o să poți să-i spui: ”și în acel moment mi-a fost frică.” și într-o îmbrățisăre caldă ai să înțelegi că sunt lucruri ce stau dincolo de credință, frică și curaj”.

L-a mângâiat ușor pe ramuri, i-a mulțumit și și-a luat rămas bun. A venit și dimineața cu freamătul ei răcoros. Copacul s-a cutremurat ușor. Acum nu mai era un copac ca oricare altul, ramurile lui păstrau atingeri necunoscute și parfumul straniu al unei aventuri. Amintirea visului i se părea o experiență extraordinară.