marți, 18 octombrie 2016

Nurofen pentru dureri de suflet


De cele mai multe ori viata nu-ti da un preaviz inainte sa ti intample lucrurile care intr-un fel sau altul te dau peste cap sau te fac sa suferi. Chiar si atunci cand mai primesti semnale, tinzi sa le ignori, sa nu le iei in considerare sau sa le minimizezi importanta. Uneori nu le recunosti, alteori nu stii ce sa faci cu ele si cum sa le gestionezi.

Sunt putine experiente care te pregatesc pentru momentele in care simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, ca totul in jurul tau se naruie, ca totul in interiorul tau se desface in bucati. E o durere puternica care pare ca-ti opreste respiratia si-ti taie pofta de mancare. Esti si nu mai esti in acelasi timp. Suferinta iti inunda corpul si se instaleaza in locuri la care nici nu te-ai fi gandit ca ar putea sa doara. Si impreuna cu ea apare un sentiment de neputinta, de razvratire in care ti-ai dori sa faci o vraja prin care sa faci totul sa fie din nou bine, sa te poti intoarce in timp si sa schimbi ceva.

Oricat de multe cuvinte ai auzi sau iti spui, oricat de mult incerci sa intelegi, in acele momente cuvintele sunt inutile pentru ca nu pot sa schimbe prea multe si nu pot sa-ti ia durerea cu mana. Poti sa fugi, insa durerea vine cu tine si te urmareste pana ii dai spatiu sa o traiesti.

Zilele trec cum trec, cate una pe rand de obicei. Insa, apoi vin noptile, cand demonii ies la iveala si nu cate unul pe rand, ci toti odata. Un rau de amintiri incepe sa curga ca si cum s-a rupt stavilarul, iti aduci aminte tot ce te-a ranit, ce te-a dezamagit, ce a nu a fost asa cum ai fi vrut sa fie. Si daca ti-ai aduce aminte doar asta, atunci ar fi simplu, pentru ca ai avea o justificare pentru suferinta ta. Dar iti aduci aminte si lucrurile bune si motivele pentru care ai continuat si nu ai renuntat. Incet incet indoiala isi face loc alaturi de neputinta.

Vrei sa ai claritate, vrei sa stii lucruri, vrei sa ai raspunsuri si nu ai decat intrebari. Stii ca o sa treaca, ca la un moment dat o sa fie bine, insa tu vrei acum. Intr-un fel sau altul reusesti sa stai singur in starea aceea in care te simti pierdut si nu mai stii pe unde este drumul, inconjurat de intuneric si frici care exagereaza realitatea. Fiecare avem o super putere prin care sa mergem mai departe.

Apoi la un moment dat trece si se lasa linsitea. Insa dupa astfel de experiente, iti construiesti mai multe ziduri care sa te protejeze si inchizi bucati din tine sau reusesti sa vindeci bucata ranita din tine si te deschizi mai mult?

Din pacate nu s-a inventat inca nurofenul pentru dureri de suflet si drame emotionale.

Nu stiu


Cuvintele refuzau sa se aseze intr-o ordine care sa exprime amalgamul de emotii ce se rostogoleau ca o tornada in sufletul ei. Orice incercare de deschidere se lovea de zidurile reci si portile ferecate. Simtea ca ceva s-a rupt, s-a terminat, iar ea nu va mai fi niciodata aceeasi. S-a spart in mii de bucati de sticla colorata.

Toate lucrurile pe care le stia si le credea despre lume, despre oameni, despre viata ii pareau doar niste cuvinte, niste cuvinte frumoase si goale. Rascolind arhiva amintirilor a plecat departe. Departe e un fel de acasa, e un fel de loc in care poti sa ajungi doar cand esti singur. Poti sa aduci idei, cuvinte, lucruri din Departe in Aici, poti sa povestesti despre el, insa oricat te-ai stradui nu poti sa iei pe nimeni cu tine acolo.

Unele amintiri sunt arhivate cumva. Se declanseaza de la lucruri aparent nesemnificative: o aroma anume de ceai, o carte de vizita cu un scris de mana pe ea, un mesaj ratacit intr-un caiet vechi, un parfum, o melodie auzita in lift, un apus de soare, un scris strain amestecat cu scrisul tau, un fel de nu stiu ce.

”Nu stiu” poate fi un loc de liniste, de pace, de curiozitate sau unul agitat, turbulent si plin de temeri. Uneori poate e mai bine sa nu stii, sa nu stii toate raspunsurile, sa nu stii toate directiile, sa nu stii toate intrebarile, sa nu stii ce urmeaza mai departe. Pentru ca atunci poti sa te lasi surpins.

Nu stiu e un loc de aparenta vulnerabilitate. Insa orice forma de vulnerabilitate este criticata. Din nu stiu ce motive ar trebui sa fim intr-un fel si nu in altul. Si atunci ne construim masti, ziduri, fortarete, feluri de a fi pe care le purtam si le scoatem in lume pentru a fi prezentabili, pe placul altora sau chiar al nostru. Uneori ajung sa devina parte din noi, alteori le dezbracam in singuratate ca pe niste haine purtate de-a lungul zilei.

Sunt perioade in care nu mai gasesti timp sau spatiu sa te intorci acasa la tine, pana cand ceva in interiorul tau ajunge sa tanjeasca dupa un ceva nedefinit, dupa o forma de conexiune mai profunda, dupa un altfel de conectare.

Acasa e cand se lasa linistea in tine si zambetul iti inunda fata. Un pod suspendat care face trecerea intre ceva si altceva.