Sunt putine experiente care te pregatesc pentru momentele in care simti ca-ti fuge pamantul de sub picioare, ca totul in jurul tau se naruie, ca totul in interiorul tau se desface in bucati. E o durere puternica care pare ca-ti opreste respiratia si-ti taie pofta de mancare. Esti si nu mai esti in acelasi timp. Suferinta iti inunda corpul si se instaleaza in locuri la care nici nu te-ai fi gandit ca ar putea sa doara. Si impreuna cu ea apare un sentiment de neputinta, de razvratire in care ti-ai dori sa faci o vraja prin care sa faci totul sa fie din nou bine, sa te poti intoarce in timp si sa schimbi ceva.
Oricat de multe cuvinte ai auzi sau iti spui, oricat de mult incerci sa intelegi, in acele momente cuvintele sunt inutile pentru ca nu pot sa schimbe prea multe si nu pot sa-ti ia durerea cu mana. Poti sa fugi, insa durerea vine cu tine si te urmareste pana ii dai spatiu sa o traiesti.
Zilele trec cum trec, cate una pe rand de obicei. Insa, apoi vin noptile, cand demonii ies la iveala si nu cate unul pe rand, ci toti odata. Un rau de amintiri incepe sa curga ca si cum s-a rupt stavilarul, iti aduci aminte tot ce te-a ranit, ce te-a dezamagit, ce a nu a fost asa cum ai fi vrut sa fie. Si daca ti-ai aduce aminte doar asta, atunci ar fi simplu, pentru ca ai avea o justificare pentru suferinta ta. Dar iti aduci aminte si lucrurile bune si motivele pentru care ai continuat si nu ai renuntat. Incet incet indoiala isi face loc alaturi de neputinta.
Vrei sa ai claritate, vrei sa stii lucruri, vrei sa ai raspunsuri si nu ai decat intrebari. Stii ca o sa treaca, ca la un moment dat o sa fie bine, insa tu vrei acum. Intr-un fel sau altul reusesti sa stai singur in starea aceea in care te simti pierdut si nu mai stii pe unde este drumul, inconjurat de intuneric si frici care exagereaza realitatea. Fiecare avem o super putere prin care sa mergem mai departe.
Apoi la un moment dat trece si se lasa linsitea. Insa dupa astfel de experiente, iti construiesti mai multe ziduri care sa te protejeze si inchizi bucati din tine sau reusesti sa vindeci bucata ranita din tine si te deschizi mai mult?
Din pacate nu s-a inventat inca nurofenul pentru dureri de suflet si drame emotionale.
Zilele trec cum trec, cate una pe rand de obicei. Insa, apoi vin noptile, cand demonii ies la iveala si nu cate unul pe rand, ci toti odata. Un rau de amintiri incepe sa curga ca si cum s-a rupt stavilarul, iti aduci aminte tot ce te-a ranit, ce te-a dezamagit, ce a nu a fost asa cum ai fi vrut sa fie. Si daca ti-ai aduce aminte doar asta, atunci ar fi simplu, pentru ca ai avea o justificare pentru suferinta ta. Dar iti aduci aminte si lucrurile bune si motivele pentru care ai continuat si nu ai renuntat. Incet incet indoiala isi face loc alaturi de neputinta.
Vrei sa ai claritate, vrei sa stii lucruri, vrei sa ai raspunsuri si nu ai decat intrebari. Stii ca o sa treaca, ca la un moment dat o sa fie bine, insa tu vrei acum. Intr-un fel sau altul reusesti sa stai singur in starea aceea in care te simti pierdut si nu mai stii pe unde este drumul, inconjurat de intuneric si frici care exagereaza realitatea. Fiecare avem o super putere prin care sa mergem mai departe.
Apoi la un moment dat trece si se lasa linsitea. Insa dupa astfel de experiente, iti construiesti mai multe ziduri care sa te protejeze si inchizi bucati din tine sau reusesti sa vindeci bucata ranita din tine si te deschizi mai mult?
Din pacate nu s-a inventat inca nurofenul pentru dureri de suflet si drame emotionale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu