joi, 2 octombrie 2014

Ireversibil s-a incheiat povestea


A trecut aproape un an de la podul de curcubeu. A venit timpul si aripile lui l-au luat pe sus. A venit ploaia si culorile i-a scurs. A venit tacerea si magia i-a ascuns. De un capat si de altul au ramas doar doi straini ce nu-si mai gasesc cuvintele care sa se transforme in zambete.

Cand ceva din viata ta dispare ... uneori ramane un gol, alteori se naste un spatiu. Cel mai tare ne doare nu neaparat realitatea pierduta ci pierderea iluziei unei realitati posibile.

A venit toamna cu noptile ei racoroase, cu lumina blanda in care se scalda alintandu-se frunzele. Un moment al intoarcerilor si al regasirilor dupa o vara de cautari bezmetice. O data cu amurgul se lasa si linistea. Culorile florilor de munte incep sa prinda viata.

Obisnuiam sa cred ca daca la un moment ai gasit drumul spre sufletul altcuiva, nu ai cum sa-l uiti, ca pasii iti vor fi purtati cumva ... intr-un mod inexplicabil chiar si atunci cand tu nu mai stii pe unde sa o iei catre locul regasirii. Insa oamenii se schimba, se transforma, trec momente de viata peste ei si nu mai sunt aceeasi pe care ii stiai, atunci cand tu i-ai cunoscut. Si in tot timp asta, viata trece peste tine, lasandu-si urma. Ne asteptam sa fim aceeasi ... insa ne simtim atat de diferiti si tot ceea ce ne-a legat candva ... acum ... nu mai este.

Sunt suflete care se recunosc... aceea senzatie de familiarite pe care nu stii de unde sa o iei, cu care nu neaparat stii ce sa faci pentru ca iti dai seama ca nu are fundamentul pe care sa se bazeze ... si mergi mai departe. Uneori nu mergi pentru ca asta iti doresti, mergi inainte pentru ca nu ai incotro ... oricand ai incerca nu poti sa te opresti.

S-a sfaramat podul de curcubeu in mii de cioburi colorate si imi rasuna in cap versurile din Pasarea Colibri ... ”N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag ....

ireversibil s-a incheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea”

Undeva pe drum, am incetat sa-mi mai doresc sa dau timpul inapoi si sa pot schimba povestea.
Nu mi-au placut niciodata finalurile si nici despartirile de orice fel, oricand as fi incercat sa le numesc noi incepuri ... invat sa accept ca uneori sunt necesare.

Oare doare mai putin neincercarea amestecata cu speranta iluzorie ca ar mai fi ceva decat dezamagirea unei calatorii la capatul lumii in care sa descoperi ca o prietenie s-a incheiat in forma ce-ti era cunoscuta?

Credeam cu inocenta ca poti sa schimbi ceva, ca poti sa o iei de la capat pe un fundament curat, ca poti sa lasi trecutul in trecut unde-i e locul si sa-i tai legaturile cu prezentul ... insa oare chiar poti face acest lucru... chiar si atunci cand implica 2?

Ireversibil s-a incheiat povestea cand usile-s inchise si cheia este bine ascunsa.

miercuri, 17 septembrie 2014

Drumuri, trenuri si lucruri frumoase


Ganduri nocturne ce se foiesc in perna pana ce intr-un final reusesc sa nu iti dea pace. Ganduri de seara in drum spre casa.

Nu stiu de unde a aparut vorba cu trenul care soseste o singura data intr-o gara, ca apoi, intr-un mod inexplicabil sa-si schimbe ruta astfel incat sa o ocoleasca pentru tot restul vietii lui. Cel putin acum, sunt trenuri care merg pe rute bine stabilite. E adevarat, nu toate opresc in fiecare gara, insa exista cel putin unul care sa te duca acolo unde vrei sa ajungi. Iar daca nu, exista microbuze, masini, prieteni, oameni binevoitori. Daca nu intotdeauna, macar de cele mai multe ori exista o solutie, alta decat cea la care te-ai gandit deja. Nu cred doar in alb si negru, mai sunt si nuante ... macar pana cand palesc si dispar.

A inceput scoala. Mi se pare un sistem interesant. Acum ceva vreme exista un sigur premiu intai, un premiul al II-lea, al III-lea si niscaiva mentiuni. Apoi, au inceput sa mai dea cateva premii, mai multe din celelalte, fara sa se acorde insa la toti elevii, pastrandu-se un singur premiu I, pe criterii precum toata lumea care are media peste 9,00 sa primeasca cate ceva ... macar o carte, daca diplome nu mai sunt. Exista o singura persoana care e cea mai buna din clasa, o singura persoana este preferata invatatoarei, profesorilor etc.Intre timp s-a mai ajuns la egalitate de medii, iar premiul I nu a mai fost doar pentru ”cei alesi”. In scoala, in timpul orelor, esti tu cu tine, te lupti pe cont propriu, in timpul pauzelor se creaza aliante, prietenii, negocieri, schimburi de interese ... atat timp cat miza nu este pierderea locului I.

Ma intrebam acum ceva vreme de unde s-a impamantenit spiritul competional, combativ, un fel de fiecare pentru el, cand in multe contexte obtii mai multe rezultate prin colaborare si sustinere. De unde nevoia de a-ti demonstra puterea si superioritatea, un fel de super puterea mea este mai buna, mai frumoasa, mai cu mot decat super puterea ta? .... cand fiecare are magia lui, iar cand mai multe superputeri isi folosesc magia impreuna ies lucruri care depasesc orice superputere luata individual.

De unde nevoia de a ne compara cu ceilalti dintr-o perspectiva distructiva ... unul este bun si celalalt este rau - ca sa castig, trebuie ca celalalt sa piarda, sa dea gres intr-un fel ... Daca desenul meu e frumos, inseamana ca desenul tau e urat ... frumusetea sta tocmai in a insufla spiritul ei in ochii privitorului. De unde iubirea conditionata de fapte bune si comportamentele conditionate de acordarea sau nu a iubirii unui parinte catre copii sai.

- Spune-mi un secret, spune-mi ceva ce nu stie nimeni despre tine ...
- ... as putea sa iti zic care este floarea mea preferata ...

Insa nu e inca momentul. Din lucrurile invatate in ultima vreme am descoperit ca e bine sa ai ceva care sa fie doar al tau, un loc preferat, un parfum, o melodie, un gand, un vis, o dorinta, un ceva pe care sa nu-l imparti cu nimeni, sa nu oferi printr-o vorba care se pierde in uitare ceva ce chiar e important pentru tine. Sunt povesti ce isi cauta ascultatorii multa vreme, pentru ca nu sunt povesti pentru oricine ... nu pentru ca nu le-ar putea asculta, ci pentru ca nu le pot intelege.

Sa ai in tine un loc de bine, un loc al tau, unde te regasesti, unde te incarci, un loc cu frumos pe care sa-ti aduci aminte sa il ingrijesti, un loc pe care sa-l vizitezi din cand in cand, insa nu foarte des ... pentru ca si-ar pierde farmecul, insa nici foarte rar sa nu uiti drumul spre el. Exista un loc in tine in care totul este posibil, unde iti gasesti resursele de care ai nevoie, unde sunt depozitate visele si ideile care inca nu au inceput sa prinda forma, unde iubirea nu dispare dupa o despartire, unde intrebarile isi primesc raspunsurile, unde copilul din tine inca stie sa se joace sa se bucure. Trebuie doar sa il gasesti sau poate doar sa il recunosti.

luni, 1 septembrie 2014

Jurnal de călătorie


Nisipul de pe pantofi era încă umed când spuma valurilor se retragea infrigurata in adancurile albastre, printre tetra-picioarele stabilopozilor de pe digul de sub Pescărie. Deodata, se auzi un sunet abstract: hârșt, hushh, pleoșc! Talpa pantofului aluneca usor atingand stanca umeda si el isi pierdu pentru un moment echilibrul. L-a recuperat însă repede.

Ea tresări dezamăgită - n-a reușit nici de data aceasta. Lucrurile erau terminate, tot ce trebuia el să facă făcuse, nu mai avea nevoie de el. L-a dus pe unde nimeni nu putea sta fără să cadă, cu toate acestea nemernicul insita să își mențină echilibrul. La dracu!!!

Nici data trecută nu i-a reușit. În locul unde fuseseră înainte încercase cu o substanță nedetectabilă, al cărei singur dezavantaj era că avea un miros care intra în haine. Aceasta prima încercare s-a dovedit însă a fi un eșec total. Pe lângă că nu a avut nici cel mai mic impact asupra lui, chiar și hainele ei s-au impregnat cu aceea mireasma îngrețoșotoare.

Nimic nu părea sa funcționeze... Știa că va scăpa în curând, dar vroia să își cruțe colegele de această prezență nefastă. Glume nesărate, aluzii nefondate, empatii inexistente pentru rebelii timizi... toate ar fi trebuit să dispară. Se adunaseră prea multe încă de atunci. Singurul gând care o consola este că nu va trebui să care armele singură când ajunge înapoi la Cartierul General al organizației.

Îi era totuși confortabil sa aibă pe cineva care sa care în fiecare zi cutia cu muniție, să descuie și să încuie broaștele înțepenite de frig. Dacă s-ar fi gândit mai bine, în mijlocul pustietății și al rebelilor mai putin elevați, prezența lui nu-i era atât de dezgustătoare pe cât i se păruse la început. Era ca atunci când după câteva zile te înveți cu dezordinea dintr-o cameră sau când mirosul de gunoi dintr-un cartier rău-famat îți intră în nări și parcă nu îl mai simți atât de tare.

Abia își recăpătase echilibrul, se ținea încă tremurând de un pietroi ros de furtuni. În minte îi apărură mai întâi amalgam, apoi ordonate frumos cronologic, evenimentele care o aduseseră în această stare:

Ziua 0

Au părăsit agitația marelui oraș când soarele de-abia începuse să se încălzească. Drumul se așternea lin și monoton înaintea lor. Muzica pe care o punea... Bond, auzi, James Bond. Pentru el ar fi fost mai potrivit genericul de la Beavis and Butt-Head, dacă e să îl ia după ce zice, ori muzica de la Familia Bundy, dacă era să îl ia după grația gesturilor sale. Astfel, după multe ore interminabile pe drum, terorizată și dezgustată, ajunse o întâlnire plictisitoare, al cărui singur element plăcut a fost o shaorma delicioasă. În fata lor se desfăta jucându-se printre razele roșiatice ale apusului de soare mandra marea, dar ce folos ?! La o intersecție se isca prima scânteie de ceartă. Stânga, dreapta, dreapta, stânga? Timpul fiind scurt, iar el având controlul volanului, alese drumul ... "nasul lui experimentat" ii spunea ca aceea este varianta corecta ... tipic masculin. Privea sceptică peisajul, când la un moment dat ajunseră într-o înfundătură, cu toate gadget-urile cu care plecase de acasă ca un obsesiv-compulsiv ce era! "Sa te vad acum ce faci, pe unde scoți cămașa șifonată și fără guler..." își spuse cu năduf.

Încercă să dreagă situația și reuși parțial: "Uite marea... " îi zise încurcat, "hai pe nisip cu mașina". Era apus și era mare, deci teoretic totul bine, numai că soarele apune în partea cealaltă. Au fost primele grăunte de nisip în bocanci. Măcar pentru asta să fie un moment micro-memorabil. Întoarseră mașina și merseră să vadă locurile în care se vor chinui unul pe altul în următoarele zile. Frumos! Sa mergem mai departe! Și după alte îndelungi plimbări pe rute ocolitoare ajunseră la destinație. Amorțiți de șale, plictisiți de moarte, sictiriți de aceeași conversație îngrozitoare, hotărâră să vadă încă o dată marea. Aceeași mare. Mare frustrare.

El avea chef cică să alerge pe nisip. Ce putea îi să spună? "Bine ... dute!" și apoi, tăcere. Îi privi picioarele goale de hobbit cu textură de gogoșar uitat în frigider prea multe săptămâni. Avea noroc că în întunericul nopții nu se vedeau atât de proeminent striațiile și își făcu de lucru cu niște SMS-uri în cele câteva zeci de minute cât el își savura momentul de nebunie. Oricum "Mamele" o sunau non-stop, așa că, sub clar de lună își desfăcu o bere și își aprinse o țigară, dar nici acestea nu mai aveau același gust.

"Serviră" o cină ce fusese cândva caldă. Nici măcar stomacul nu putea și nu mai vroia să coopereze. Mestecatul agale, era singurul lucru vag interesant ce se întâmpla atunci. Mânca cu singurul scop să nu fie flămândă mai târziu.

Timpul se încăpătâna să treacă cu viteza unui melc...

Își drese starea de spirit aruncându-se într-un film fără miză. Bum, bum, pac, pac, scârț-uri de roți, sărituri pe clădiri și bătăi cu mușchi. Era altfel, în lumea imaginară era mai bine. Se consola privind peisajele cu plaje întinse și ape cristaline, mușchii bine conturați și ochii de un albastru seducător.

Ziua 1

Se trezi odată cu soarele, cu aceeași stare de spirit. Era optimist. Îi bătu în peretele cazarmei să se asigure că era trează. Inspira adanc aerul sarat, isi pregati artileria pentru săptămâna de antrenat noii recruți. Coborî nebărbierit la masă. Era optimist dar leneș.

Bău repede cafeaua și era pregătit de plecare când ea contempla ceva nedefinit în zare. Era încă nedumerit și nu înțelegea ce are, cum poate un om să aibă atât de multă apatie și să fie atât de indiferentă în fața unei minți atât de sclipitoare, a unui spirit atât de complet. Iși spuse sigur că e doar o chestiune de timp. Era hotărât să-i dezlușească misterul.

Se îmbarcară la bordul navei și porniră cu viteza spre baza de antrenament. Noi recruți păreau a fi ușor mai experimentați decât se așteptau. Își scoase rând pe rând tot arsenalul pregătit pentru acea zi, până când, epuizând subiectele a început să improvizeze pe deliciul aparent al publicului.

Veni seara. După aceeași masă care se vroia a fi caldă se apucă să refacă planul de instrucție pentru a doua zi, în timp ce ea se retrase la fel de apatica și tăcută în lumea ei. A coborât ceva mai târziu frunzărind o carte. Ciudată creatură. Caldă precum mâncarea.

Ziua 2

Fu rândul ei să se trezească prima, dar prea târziu pentru a prinde soarele. Frustrarea se transformase în indiferență. Încă o enervau modul în care înfuleca mâncarea ca un opossum flămând, micile lui tabieturi de a porni radioul cu știri militare, dar măcar nu o mai scoteau din sărite. Era ca în reclama de la Happy Mornings mai spre sfârșit. Nici glumele lui și nici încercările nereușite a face conversație nu o mai iritau. Ziua trecu seacă, presărată cu o plimbare pe faleză în care el își reluă tentativele de a o face să-i vadă sclipirea intelectuală. A rămas la fel de caldă precum vântul care le îngheța simțurile.

....

To be continued!

CD &MN, decembrie 2011

duminică, 27 iulie 2014

Viata din cutie


Se spune ca daca vrei sa cunosti un om, spatiul in care locuieste spune cel mai mult despre el. Se spune ca vrei sa cunosti un om, studiaza-i bagajul cu care calatoreste. Mi s-a parut intotdeauna fascinant cate lucruri se gasesc in casa unui om si cate multe lucruri (inutile) cara o persoana dupa ea, fie in poseta sau bagaj.

La un moment dat viata mea s-a impartit in doua: cea de dinainte de aventura din Amazon si cea de dupa. De cand s-a produs o ruptura interioara am inceput sa-mi impachetez viata in diverse cutii, unele reale, alte imaginare. Simteam nevoia unui nou inceput, unui nou cerc de prieteni, unui nou job, un fel de vraja care sa stearga trecutul. Asa ca m-am apucat sa se reconstruiesc totul de la capat. Am pastrat esentialul, mi-am impachetat lucrurile si m-am mutat. Am luat cu mine doar strictul necesar, am desfacut din cutii doar lucrurile de care aveam nevoie. Am renuntat la omul care eram ca sa pot sa cresc omul care imi doream sa devin.

A trecut aproape un an pana sa apuc sa ma despachetez. A trecut mai bine de un an de cand m-am plimbat prin lume cu sufletul pe jumatate gol, pentru ca fara sa stiu, am impachetat bucati din mine, le-am pus undeva bine si le-am lasat nedesfacute, undeva prin cotloane neumblate.


Se spune despre traininguri ca oamenii vin sa invete ceea ce isi doresc si pleaca invatand ceea ce au nevoie. De fiecare data cand intrebi pe cineva de ce a participat la un training, si apoi ce si-a luat din aceea experienta se naste o poveste pe cat se poate de interesanta. Cand trecutul, prezentul si viitorul se intalnesc in aceeasi camera te intalnesti de fapt, pe tine: omul care vrei sa devii nu poate sa creasca fara sustinerea omului care esti si nici fara suportul celui care ai ai fost.

In aceeasi sala de training m-am intalnit cu reprezentanti din 6 contexte diferite ale vietii mele, unele actuale, alte trecute, contexte de crestere, de job, de colaborari, de prietenie, contexte in care mi-am creionat visuri marete, contexte in care unele dintre ele s-au transformat in realitate. Asa ca fara sa vreau si fara sa-mi dau seama m-am conectat in acelasi timp cu parti din mine care nu aveau o legatura vizibila unele cu celelalte.

O saptamana mai tarziu am desfacut si ultimile cutii ramase impachetate si mi-am reamenajat spatiile din casa. Dintre toate lucrurile de care ar putea sa-mi fie dor, cel mai dor imi este de serile in care stateam pana tarziu in noapte la povesti, pe balcon, dintr-o casa veche de pe strada Precupetilor. E locul spre care alergam sa-mi depun ofrandele de bucurie sau ma grabeam incet sa-mi alin inima zguduita de vreo iluzie a iubirii, unde am invatat despre frumos, despre seninatate si tristete, despre oameni, despre viata.

Intr-o discutie de oameni mari, eu inca mult prea copil fiind, argumentam cu inocenta cum ca oamenii nu pot fi inlocuiti si oricat ai cauta nu vei poti altii la fel. Iar ei imi raspundeau ca ba, o sa vezi tu mai tarziu. Acum cei drept, incep sa le dau dreptate.Sunt oameni care pot sa fie inlocuiti cu altii, unii dintre ei chiar trebuie si e musai necesar. Insa, mai sunt altii, care nu pot fi de fel inlocuiti ... nu din cauza lor, ci datorita tie, pentru ca tu nu mai esti cel ce erai o data.

Sunt acei oameni care se incadreaza in categoria lui ”a fost prima data” ... prima deschidere, prima prietenie, prima iubire, primii fiori, primele cuvinte, primele impartasiri, primele descoperiri, acei oameni care pasesc alaturi de tine in universuri ce tie iti sunt straine. Sunt acei oameni de care iti amintesti mereu cu drag, iar amintirea le-o invalui in poleieli mestesugite. 

duminică, 29 iunie 2014

Omul enigmatic

Cand eram ceva mai mica, incercand sa-mi explic de ce intalnesc oameni care seamana izbitor fizic unii cu altii am ajuns la concluzia ca undeva exista matrite de oameni si atunci cand acestia trebuie sa ia o forma si o infatisare sunt turnati intr-o anumita matrita, care se repeta la anumite intervale.

Ceva timp mai tarziu am cunoscut pe cineva care mi-a zis ca seman foarte mult (fizic) cu cineva din trecutul lui si ca ”intamplarea” a facut sa ma intalneasca pentru ca cel mai probabil mai era ceva de invatat, ceva de oferit, ceva de primit care nu se intamplase in relatia respectiva. Iar eu eram un fel de continuare a unui ciclu. Nu am inteles prea multe la acel moment. Era prima mea intalnire cu lumea misterioasa a ”coincidentelor”, a ”intamplarilor”, a intalnirilor de suflete ce se cunosc fara sa se mai fi vazut vreodata.

Curioasa sa descopar misterele ce-mi ramaneau nedeslusite am pornit pe un drum ce mi-a adus mai multe intrebari decat raspunsuri. Am mai adaugat, totusi un alt element aspectului fizic asemanator, amprenta energetica asemanatoare. Sunt oameni care au aceeasi energie de baza, ca si cum ar fi compusi pe baza aceleiasi formule (al)chimice.

Aceeasi ”intamplare” a facut ca mult timp dupa prima intalnirea mea cu lumea misterelor si omul enigmatic sa intalnesc un alt om care semana izbitor cu el, ca si cum ar fi fost o copie fidela, insa cu niste ani mai tanara si mai putin initiata. Nu am dat prea multa importanta intamplarii si am luat-o ca atare pana ce l-am vazut pe omul nou citit cu nesat sub un copac din cartea mea cu ingeri si arhangheli, care cumva ajunsese la el, desi ar fi trebuit sa fie la altcineva. Un flash de moment: il vedeam pe el omul care este si il vedeam pe el omul care are potentialul sa devina. Cumva am inteles ca ce ”am primit” de la omul enigmatic trebuia sa ajunga la omul nou iar eu sunt un mesager care face transferul intre cele doua versiuni ale aceleiasi matrite.

Atunci. Acum. ... .. ...  totusi cum?

Nu am o concluzie. Doar si mai multe intrebari. Daca viata e formata din bucati de puzzle care prind contur la un moment dat de unde stii ca n-ai pierdut pe drum vreo piesa interconectanta? Si oare cat timp trebuie sa astepti pentru o urmatoare piesa care sa te duca la urmatorul nivel de intelegere?

marți, 4 februarie 2014

Dragoni si alte lucruri efemere


O speranta trista se rostogolea usor prin ceata. In spatiu ireal al fanteziei, unele lucruri au farmec doar pana ce prind iz de realitate.

Incoerent. Ilogic. Incerci sa intelegi ... iar cand intr-un final pricepi, iti dai seama ca era inutil.Cu gandirea impaienjenita te ascunzi intr-un cotlon al sufletul sa plantezi idei nastrusnice.

Fericirea se naste in egala masura din acele lucrurile care te fac fericit, precum si din renuntarea la acelea care te fac nefericit.

De ziua mea mi-am dorit un dragon. Mi-au explicat cum ca ar fi prea mare, greu de ingrijit, uneori, cand este suparat stranuta bile de foc si cu siguranta, nu poate fi tinut in casa, asa ca l-am facut mic, l-am ascuns intr-un monitor si il tin cu mine la birou.

Imposibilul este doar un posibil care dureaza prea mult pana sa se intample, iar de cele mai multe ori necesita (prea multe) resurse pe care nimeni nu este dispus sa le ofere.

Mecanica inimii. Un ceas cu cuc care sa sune orologiul in noaptea disperarii. Nimicuri trecatoare. Si atunci ... pastreaza-mi putina iubire pentru mai tarziu, pentru cand o sa-mi fie frig si dor. Un gand sa-mi tina cald in loc de amagire.

De multe ori trebuie sa lupti. Uneori trebuie sa crezi. Alteori trebuie sa speri. Cateodata este necesar sa renunti. Totusi, atunci cand este usor, pare prea usor si te intrebi ce oare este in neregula?

La magazinul din colt au adus de curand borcoane cu intelepciune, recolta de toamna, din pacate, s-au epuizat prea repede.

Cum ar fi sa ninga invers? Cum ar fi ca toti fulgii de zapada care s-au asternut in mormanele nefolositoare de zapada, in loc sa se topeasca, sa se cearna singuri, inapoi spre cer?

Intr-un glob de cristal, spiridusul pasea descult prin zapada, culegand muguri de flori albastre.