Experiment

O intrebare din copilarie a inceput sa-mi dea tarcoale sub forma unei bazaitoare preocupari ... oare care secvente din romane si povesti sunt reale, traite si simtite de autor si care sunt pura fictiune? Unde este granita dintre realitate si placerea de a creiona amintirea intr-o lumina armonioasa?

Prin urmare m-am gandit la un experiment... cum ar fi sa scriu la persoana I singular. Poate fi privit ca un exercitiu de asumare a propriilor trairi si experiente. Poate fi o provocare sa ma las vazuta fara iluzorii vestimente protectoare.

Sunt momente in care ma simt goala. Sunt oameni in fata carora ma simt goala. Si poate ca daca ar fi la modul fizic nu m-as mai simti atat de stinghera. Sunt oameni care au vazut prin mine si m-au lasat fara secrete dintr-o singura privire. Sunt oameni pe care i-am intalnit in acele momente in care sa fiu vazuta dincolo de masca de protectie era ultimul lucru pe care mi-l doream.

Dupa ce ca habar n-am ce se intampla cu mine, in viata mea si ma simt ca un puzzle descompus si fara instructiuni de asamblare, mai apari si tu si ma vezi in haosul in care sunt. Daca eu cu mine nu am ajuns la nici o intelegere, cum o sa te intelegi tu cu mine? Si-mi e rusine ca m-am blocat si nu stiu care-i drumul mai departe. Si nici macar care-i urmatorul pas. Si merg pe mana inspiratiei, fugind usor usor de viata. Da mi-e rusine sa nu stiu, caci m-am obisnuit sa stiu. Iar nestiinta e oarecum vecina cu neputinta. Iar faptul ca tu ma vezi si vezi ca eu nu stiu e pentru mine o umilinta. Orgoliul bata-l vina!!!

Realizez cat de important este pentru mine sa dau bine, sa ma incadrez intr-o poza care de multe ori nu e a mea. Si tot incercand sa dau bine intr-o poza straina m-am pierdut pe mine sau poate doar m-am abandonat pentru o vreme.

Ma intreb nelamurita... unde am fost eu in viata mea? Nu-mi aduc aminte ce s-a intamplat. Sunt amintiri difuze si confuze. Intr-adevar mi-am dorit la un moment dat sa uit. Sa uit totul. Oare chiar a functionat? Oare chiar a meritat?