Drumuri, trenuri si lucruri frumoase

Ganduri nocturne ce se foiesc in perna pana ce intr-un final reusesc sa nu iti dea pace. Ganduri de seara in drum spre casa.

Nu stiu de unde a aparut vorba cu trenul care soseste o singura data intr-o gara, ca apoi, intr-un mod inexplicabil sa-si schimbe ruta astfel incat sa o ocoleasca pentru tot restul vietii lui. Cel putin acum, sunt trenuri care merg pe rute bine stabilite. E adevarat, nu toate opresc in fiecare gara, insa exista cel putin unul care sa te duca acolo unde vrei sa ajungi. Iar daca nu, exista microbuze, masini, prieteni, oameni binevoitori. Daca nu intotdeauna, macar de cele mai multe ori exista o solutie, alta decat cea la care te-ai gandit deja. Nu cred doar in alb si negru, mai sunt si nuante ... macar pana cand palesc si dispar.

A inceput scoala. Mi se pare un sistem interesant. Acum ceva vreme exista un sigur premiu intai, un premiul al II-lea, al III-lea si niscaiva mentiuni. Apoi, au inceput sa mai dea cateva premii, mai multe din celelalte, fara sa se acorde insa la toti elevii, pastrandu-se un singur premiu I, pe criterii precum toata lumea care are media peste 9,00 sa primeasca cate ceva ... macar o carte, daca diplome nu mai sunt. Exista o singura persoana care e cea mai buna din clasa, o singura persoana este preferata invatatoarei, profesorilor etc.Intre timp s-a mai ajuns la egalitate de medii, iar premiul I nu a mai fost doar pentru ”cei alesi”. In scoala, in timpul orelor, esti tu cu tine, te lupti pe cont propriu, in timpul pauzelor se creaza aliante, prietenii, negocieri, schimburi de interese ... atat timp cat miza nu este pierderea locului I.

Ma intrebam acum ceva vreme de unde s-a impamantenit spiritul competional, combativ, un fel de fiecare pentru el, cand in multe contexte obtii mai multe rezultate prin colaborare si sustinere. De unde nevoia de a-ti demonstra puterea si superioritatea, un fel de super puterea mea este mai buna, mai frumoasa, mai cu mot decat super puterea ta? .... cand fiecare are magia lui, iar cand mai multe superputeri isi folosesc magia impreuna ies lucruri care depasesc orice superputere luata individual.

De unde nevoia de a ne compara cu ceilalti dintr-o perspectiva distructiva ... unul este bun si celalalt este rau - ca sa castig, trebuie ca celalalt sa piarda, sa dea gres intr-un fel ... Daca desenul meu e frumos, inseamana ca desenul tau e urat ... frumusetea sta tocmai in a insufla spiritul ei in ochii privitorului. De unde iubirea conditionata de fapte bune si comportamentele conditionate de acordarea sau nu a iubirii unui parinte catre copii sai.

- Spune-mi un secret, spune-mi ceva ce nu stie nimeni despre tine ...
- ... as putea sa iti zic care este floarea mea preferata ...

Insa nu e inca momentul. Din lucrurile invatate in ultima vreme am descoperit ca e bine sa ai ceva care sa fie doar al tau, un loc preferat, un parfum, o melodie, un gand, un vis, o dorinta, un ceva pe care sa nu-l imparti cu nimeni, sa nu oferi printr-o vorba care se pierde in uitare ceva ce chiar e important pentru tine. Sunt povesti ce isi cauta ascultatorii multa vreme, pentru ca nu sunt povesti pentru oricine ... nu pentru ca nu le-ar putea asculta, ci pentru ca nu le pot intelege.

Sa ai in tine un loc de bine, un loc al tau, unde te regasesti, unde te incarci, un loc cu frumos pe care sa-ti aduci aminte sa il ingrijesti, un loc pe care sa-l vizitezi din cand in cand, insa nu foarte des ... pentru ca si-ar pierde farmecul, insa nici foarte rar sa nu uiti drumul spre el. Exista un loc in tine in care totul este posibil, unde iti gasesti resursele de care ai nevoie, unde sunt depozitate visele si ideile care inca nu au inceput sa prinda forma, unde iubirea nu dispare dupa o despartire, unde intrebarile isi primesc raspunsurile, unde copilul din tine inca stie sa se joace sa se bucure. Trebuie doar sa il gasesti sau poate doar sa il recunosti.

Jurnal de călătorie

Nisipul de pe pantofi era încă umed când spuma valurilor se retragea infrigurata in adancurile albastre, printre tetra-picioarele stabilopozilor de pe digul de sub Pescărie. Deodata, se auzi un sunet abstract: hârșt, hushh, pleoșc! Talpa pantofului aluneca usor atingand stanca umeda si el isi pierdu pentru un moment echilibrul. L-a recuperat însă repede.

Ea tresări dezamăgită - n-a reușit nici de data aceasta. Lucrurile erau terminate, tot ce trebuia el să facă făcuse, nu mai avea nevoie de el. L-a dus pe unde nimeni nu putea sta fără să cadă, cu toate acestea nemernicul insita să își mențină echilibrul. La dracu!!!

Nici data trecută nu i-a reușit. În locul unde fuseseră înainte încercase cu o substanță nedetectabilă, al cărei singur dezavantaj era că avea un miros care intra în haine. Aceasta prima încercare s-a dovedit însă a fi un eșec total. Pe lângă că nu a avut nici cel mai mic impact asupra lui, chiar și hainele ei s-au impregnat cu aceea mireasma îngrețoșotoare.

Nimic nu părea sa funcționeze... Știa că va scăpa în curând, dar vroia să își cruțe colegele de această prezență nefastă. Glume nesărate, aluzii nefondate, empatii inexistente pentru rebelii timizi... toate ar fi trebuit să dispară. Se adunaseră prea multe încă de atunci. Singurul gând care o consola este că nu va trebui să care armele singură când ajunge înapoi la Cartierul General al organizației.

Îi era totuși confortabil sa aibă pe cineva care sa care în fiecare zi cutia cu muniție, să descuie și să încuie broaștele înțepenite de frig. Dacă s-ar fi gândit mai bine, în mijlocul pustietății și al rebelilor mai putin elevați, prezența lui nu-i era atât de dezgustătoare pe cât i se păruse la început. Era ca atunci când după câteva zile te înveți cu dezordinea dintr-o cameră sau când mirosul de gunoi dintr-un cartier rău-famat îți intră în nări și parcă nu îl mai simți atât de tare.

Abia își recăpătase echilibrul, se ținea încă tremurând de un pietroi ros de furtuni. În minte îi apărură mai întâi amalgam, apoi ordonate frumos cronologic, evenimentele care o aduseseră în această stare:

Ziua 0

Au părăsit agitația marelui oraș când soarele de-abia începuse să se încălzească. Drumul se așternea lin și monoton înaintea lor. Muzica pe care o punea... Bond, auzi, James Bond. Pentru el ar fi fost mai potrivit genericul de la Beavis and Butt-Head, dacă e să îl ia după ce zice, ori muzica de la Familia Bundy, dacă era să îl ia după grația gesturilor sale. Astfel, după multe ore interminabile pe drum, terorizată și dezgustată, ajunse o întâlnire plictisitoare, al cărui singur element plăcut a fost o shaorma delicioasă. În fata lor se desfăta jucându-se printre razele roșiatice ale apusului de soare mandra marea, dar ce folos ?! La o intersecție se isca prima scânteie de ceartă. Stânga, dreapta, dreapta, stânga? Timpul fiind scurt, iar el având controlul volanului, alese drumul ... "nasul lui experimentat" ii spunea ca aceea este varianta corecta ... tipic masculin. Privea sceptică peisajul, când la un moment dat ajunseră într-o înfundătură, cu toate gadget-urile cu care plecase de acasă ca un obsesiv-compulsiv ce era! "Sa te vad acum ce faci, pe unde scoți cămașa șifonată și fără guler..." își spuse cu năduf.

Încercă să dreagă situația și reuși parțial: "Uite marea... " îi zise încurcat, "hai pe nisip cu mașina". Era apus și era mare, deci teoretic totul bine, numai că soarele apune în partea cealaltă. Au fost primele grăunte de nisip în bocanci. Măcar pentru asta să fie un moment micro-memorabil. Întoarseră mașina și merseră să vadă locurile în care se vor chinui unul pe altul în următoarele zile. Frumos! Sa mergem mai departe! Și după alte îndelungi plimbări pe rute ocolitoare ajunseră la destinație. Amorțiți de șale, plictisiți de moarte, sictiriți de aceeași conversație îngrozitoare, hotărâră să vadă încă o dată marea. Aceeași mare. Mare frustrare.

El avea chef cică să alerge pe nisip. Ce putea îi să spună? "Bine ... dute!" și apoi, tăcere. Îi privi picioarele goale de hobbit cu textură de gogoșar uitat în frigider prea multe săptămâni. Avea noroc că în întunericul nopții nu se vedeau atât de proeminent striațiile și își făcu de lucru cu niște SMS-uri în cele câteva zeci de minute cât el își savura momentul de nebunie. Oricum "Mamele" o sunau non-stop, așa că, sub clar de lună își desfăcu o bere și își aprinse o țigară, dar nici acestea nu mai aveau același gust.

"Serviră" o cină ce fusese cândva caldă. Nici măcar stomacul nu putea și nu mai vroia să coopereze. Mestecatul agale, era singurul lucru vag interesant ce se întâmpla atunci. Mânca cu singurul scop să nu fie flămândă mai târziu.

Timpul se încăpătâna să treacă cu viteza unui melc...

Își drese starea de spirit aruncându-se într-un film fără miză. Bum, bum, pac, pac, scârț-uri de roți, sărituri pe clădiri și bătăi cu mușchi. Era altfel, în lumea imaginară era mai bine. Se consola privind peisajele cu plaje întinse și ape cristaline, mușchii bine conturați și ochii de un albastru seducător.

Ziua 1

Se trezi odată cu soarele, cu aceeași stare de spirit. Era optimist. Îi bătu în peretele cazarmei să se asigure că era trează. Inspira adanc aerul sarat, isi pregati artileria pentru săptămâna de antrenat noii recruți. Coborî nebărbierit la masă. Era optimist dar leneș.

Bău repede cafeaua și era pregătit de plecare când ea contempla ceva nedefinit în zare. Era încă nedumerit și nu înțelegea ce are, cum poate un om să aibă atât de multă apatie și să fie atât de indiferentă în fața unei minți atât de sclipitoare, a unui spirit atât de complet. Iși spuse sigur că e doar o chestiune de timp. Era hotărât să-i dezlușească misterul.

Se îmbarcară la bordul navei și porniră cu viteza spre baza de antrenament. Noi recruți păreau a fi ușor mai experimentați decât se așteptau. Își scoase rând pe rând tot arsenalul pregătit pentru acea zi, până când, epuizând subiectele a început să improvizeze pe deliciul aparent al publicului.

Veni seara. După aceeași masă care se vroia a fi caldă se apucă să refacă planul de instrucție pentru a doua zi, în timp ce ea se retrase la fel de apatica și tăcută în lumea ei. A coborât ceva mai târziu frunzărind o carte. Ciudată creatură. Caldă precum mâncarea.

Ziua 2

Fu rândul ei să se trezească prima, dar prea târziu pentru a prinde soarele. Frustrarea se transformase în indiferență. Încă o enervau modul în care înfuleca mâncarea ca un opossum flămând, micile lui tabieturi de a porni radioul cu știri militare, dar măcar nu o mai scoteau din sărite. Era ca în reclama de la Happy Mornings mai spre sfârșit. Nici glumele lui și nici încercările nereușite a face conversație nu o mai iritau. Ziua trecu seacă, presărată cu o plimbare pe faleză în care el își reluă tentativele de a o face să-i vadă sclipirea intelectuală. A rămas la fel de caldă precum vântul care le îngheța simțurile.

....

To be continued!

CD &MN, decembrie 2011