Sunt cuvinte care isi gasesc intr-un final tarziu destinatarii. Sunt cuvinte care se doresc spuse si totusi se lasa mult asteptate pana a fi rostite. Sunt cuvinte care se pierd in marea uitarii. Sunt cuvinte care se doresc a fi descoperite.
Ceea ce vroiam sa-ti spun, de fapt, era ca mi-e dor de tine, de discutiile noastre despre simplu si complicate, de prietenia ta. Acum, mi se pare simplu, insa atunci, in invalmaseala aceea de emotii, de senzatii si ganduri ... m-am complicat si m-am pierdut inutil.
Mi te imaginez zambind ironic de imaturitatea copilariei mele, stiind, probabil, dinainte ce urma sa spun, asteptand cuminte sa realizez ceea ce tu, evident, observasei demult.
In cele din urma, am inceput sa-mi pierd curajul, de-ati adresa aceste ganduri, de teama ca si ele se vor pierde in neant.
Relatiile pe care le avem cu oamenii din jurul nostru pot fi privite ca fiind niste cadouri. Fiecare cadou este adus de cate o persoana si se manifesta prin experientele unice si deosebite pe care le avem impreuna, timpul petrecut, zambete, imbratisari. Cu alte cuvinte, ceea ce primim este experienta relatiei, si nu persoana in sine cu care am trait acele lucruri.
Cand primim un cadou, cadoul ramane cu noi, iar cel care ni-l ofera pleaca. Si, uneori, suntem recunoscatori pentru dar, insa lasam persoana sa plece.
Totusi, de ce oare, nu-i atat de usor sa lasam si oamenii sa plece definitiv, agatandu-ne de amintiri?
