Îmi place din când în când să revin în locurile în care am crescut, îmi
place să revăd locurile care m-au umplut de încântare și mi-au îmbogățit
simțurile cu noi senzații, îmi place să reînviu amintiri uitate. Îmi place să
călătoresc singură în aceste expediții în care timpul își pierde dimensiune,
trecutul și prezentul împletindu-se într-un șnur de mătase. Îmi place să merg
încet, cu simțurile deschise.
Avem cu toții un obicei, uneori benefic, acela de a uita. Și uităm cu atât
de multă ușurință. Câteodată ne mai și aducem aminte. Un anumit miros ne duce
într-o cameră până acum închisă, o melodie, un gust, un detaliu aprent nesemnificativ
ne deschide poarta către universuri peste care s-a așternut cu grijă praful. De data asta pentru mine au fost dropsurile cu menta.
Mi se par fascinante bunicile, o specie de ființe cu totul aparte. Te așteaptă
întotdeauna cu bunătăți, mâncarea lor are întotdeauna alt gust față de cea
făcută de ceilalți, își aduc aminte mereu care e mâncarea ta preferata, chiar
și atunci când ție ți se întâmplă să uiți că îți placea acel lucru.
Nu știu cât de bine s-au cunoscut bunicile mele, însă la amândouă am găsit
întotdeauna bomboane, ciocolată și ceva
bun de ronțăit. Îmi place să cred că toate bunicile au acest obicei de avea
întotdeauna ceva bun în casă, o atenție peste care presară din dragostea lor
infinită, iar atunci când ți-l oferă ți se pare cel mai delicios lucru din
lume.
Totodata, bunicile aduc cu ele acea căldură, care oricât de mare și matur ai fi, de fac să te simți din nou copilul răsfățat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu