Dimineata de dupa ...

Dupa privirile care mi se arunca imi dau seama ca ma asteapta o avalansa de imbratisari. Sunt bine, de ce e toata lumea atat de ingrijorata? Nu simt nevoia de imbratisari, insa imi dau seama ca ceilalti au nevoie de acest proces prin care sa-si manifeste emotiile.  Sunt prinsa intr-o imbratisare cand privirile mi se intalnesc cu ale lui Y. Ochii i se umezesc si in tacerea cuvintelor nespuse inteleg mai mult decat ar fi putut oricine sa-mi spuna. Brusc, incep sa ma simt slabita si toata agitatia din jurul meu ma oboseste.

Sunt dusa in camera mea, iar comitetul de interventie se pune in functiune. Inteleg prea putin din tot ce se intampla in jurul meu, m-am intors intreaga, sunt in camera mea, cu restul o sa vad ce fac mai tarziu, asa ca ma las ca un copil pe mainile lor. Sunt dezbracata de hainele ude, mi se aduce ceai fierbinte, pentru a ma incalzi la picioare mi se pun carbuni incinsi inveliti intr-un tricou vechi, apoi mi se curata si mi se panseaza ranile de la cele 2 degete mari de la picioare. La usa, cu inima tremuranda asteapta vreo 4 prichindei si prichindele. Mi se spune ca inclusiv copii m-au cautat in noapte. Urmeaza sa primesc o terapie de curatare cu Funi si ritualul de protectie cu Cavi.

Cavi canta cu glasul ei parca coborat dintr-o alta lume si lacrimile mele incep sa curga siroaie. Dupa ce termina, ma imbratiseaza si-mi spune sa dorm, ca totul o sa fie bine. Ma linistesc si ma bag in pat pentru a ramane singura. Vreau sa mai stau un pic treaza si mai ales vreau sa fumez o tigara.

As vrea sa ma duc la omul neprietenos sa stau cu el, sa fur o imbratisare, sa fumam impreuna o tigara. Simt nevoia sa nu fiu singura acum. Insa mi se pare total absurd acest gand si il alung atat repede pe cat a venit. Cel mai probabil inca doarme, nu era pe afara cand am venit.

Ies afara. Ma intalnesc cu Dias, unul dintre cei mai mici dintre copii din sat. Ne privim, ma las in jos, imi deschid bratele, imi sare de gat, ma strange cu toata puterea lui de copil speriat si parca imi spune certandu-ma: sa nu mai faci asta vreodata!

Ma intorc in camera, ma asez pe jos, imi aprind o tigara, mai sorb din cand in cand din ceai si incep sa plang. Nu-mi este foarte clar exact de ce plang, insa simt nevoia sa ma descarc. Ma trec toate spaimele si fricile care m-au ocolit pe timpul nopti si imi dau seama ca prin ce am facut am speriat niste oameni care si-au facut griji toata noaptea din cauza mea.

K. intra la mine sa vada cum sunt. Se aseaza pe jos langa mine. Imi zice sa ma las de fumat si incearca sa ma linisteasca povestindu-mi cat de grea a fost noaptea pentru ea si pentru toata lumea din grup. Lacrimile mele se transforma in hohote, conversatia ma apasa. Inteleg ca ii pasa, insa nu ma simt in stare sa o sustin si pe ea in acest moment. Mi se face un pic frig si incep sa-mi simt corpul obosit.

Dupa inca niste verificari ingrijorate care sunt izgonite din camera unde se asezasera confortabil reusesc in sfarsit sa adorm. Sunt trezita ceva mai tarziu sa vin la masa. Mai vreau sa dorm. Imi simt corpul atat de greu incat mi se pare un calvar sa-l misc din locul in care se afla. Sunt pacalita ca avem mancare buna si trag de mine pana in sala de mese. Sunt ultima venita. Toata lumea mananc si atmosfera aproape pare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Incep sa prind curaj si observ repede ca omul neprietenos s-a imprietenit cu niste replici rautacioase. Sper sa-i treaca pana mai tarziu.

Ne intalnim cu totii pentru debriefing. Se incepe cu mine, ca doar am avut cea mai interesanta calatorie, apoi se dezlantuie iadul. Incerc sa ascult si incarcatura emotionala ma copleseste. Ma simt ca o piesa de domino care a daramat echilibrul intregului sistem. Toate povestile ajung la un numitor comun, momentul descoperii disparitiei mele. Omul neprietenos e ultimul. Cred ca daca si-ar da voie, ar fi ingrozitor de furios in acest moment. Sunt multe intreruperi. Discutiile se poarta pe un ton din ce in ce mai crescut. Au ajuns sa se certe care si-a facut mai multe griji pentru mine si care a parut nepasator si indiferent. Imi pare totul o completa nebunie. Tot ceea ce aud dincolo de cuvinte este ca le pasa de mine si ca s-au speriat ingrozitor nestiind o noapte intreaga nimic de mine. Oameni care isi petrec noptile in jungla nu se intorc neaparat inapoi.

Ma retrag langa Y. pentru o tigara sau mai degraba pentru protectie. In capul meu se invarte mecanic aceeasi intrebare: ce am facut? As vrea sa spun ca imi pare rau, insa nu-mi pare si nu sunt in stare sa mint. Astept sa se faca liniste. Nu, nu-mi pare rau ca am fugit, insa imi pare tare rau ca fiecare dintre voi a trecut si treceti prin ceea ce treceti din cauza mea.

Focul discutiilor prelungite se stinge printr-o propunere de mers la o baie racoritoare si revigoranta. Inainte de a pleca mai stau putin de vorba cu Y. Simt nevoia sa fiu langa cineva langa care sa pot contine tot tumultul emotional care s-a starnit in interiorul meu si pe care am nevoie sa-l inteleg pentru a-l putea procesa. Ma incurajeaza sa fac ceea ce simt si imi ofera cateva completari si confirmari, povestindu-mi detalii despre ce s-a intamplat dupa plecarea mea.

Pe ponton la scaldat atmosfera s-a mai detensionat. Toti ochii sunt pe mine cand ma bag in apa ca nu cumva sa mai am o alta tentativa de evadare. Constat repede ca muschii mei se remit dupa noaptea trecuta si d-abia reusesc sa ajung la portiunea cu apa mica. Ma doare tot spatele si mainile mele refuza sa se mai miste.

Astept un moment potrivit, insa acesta se incapataneaza sa apara. Mai tarziu, va fi totusi prea taziu. Imi fac curaj. O imbratisare uda. Cateva cuvinte schimbate apoi fiecare se retrage mai usor in carapacea lui. As vrea ca apa sa curete tot ce s-a declansat cu o noapte inainte, insa fiecare isi are drumul lui cu procesele si lectii proprii.