O călătorie în centrul pământului

Întotdeauna vine o zi a lacrimilor şi a nebuniei. Întotdeauna vine o zi a tăcerii şi a cuvintelor împărtăşite. Întotdeauna vine o zi a bucuriei şi a dorinţelor împlinite.

O călătorie către centrul pământului. O călătorie iniţiatică neaşteptată în inima junglei. Un drum altfel străbătut către interiorul fiinţei umane. O întoarcere la natura, la naturaleţe, la autenticitate, la ritmul natural al timpului. O întoarcere profundă către sine, către nucleul profund, către valori şi idealuri, către vise şi dorinţe. O călătorie despre iubire şi armonie interioară. Am plecat cu toţii spre aceeaşi destinaţie, însă drumul fiecăruia dintre noi a fost diferit, fiecare gasind şi de aceasta data nu neapărat acel lucru pe care îl căuta, ci mai ales acel lucru de care avea cel mai mult nevoie.

O experienţă despre prezenţă şi detaşare, despre limite şi provocări, despre curaj şi centrare, despre încredere şi renunţare la a mai fi în control, despre susţinere şi asumare, despre iubire şi prietenie, despre întrebări, răspunsuri şi alte întrebări.

Un punct de reper. Unul dintre acele momente surprinzător de neaşteptate şi neprevăzute, în urma căruia se produce o schimbare interioară aproape insesizabilă, unul dintre momentele cuantice de care vorbeşte Wayne Dyer (http://www.drwaynedyer.com/blog/wake-up-call-from-heaven).

Cum ar fi să-ţi surâdă o idee într-o frumoasă seară de iarnă, să zicem într-o joi, că ai putea pleca într-o călătorie spre inima pământului, în jungla amazoniana, iar marţi dimineaţă, 5 zile mai târziu, să fi în avion spre destinaţie? Ar fi cel mai probabil o nebunie curată. Însă e o nebunie prea frumoasă pentru a fi refuzată.

Sunt călătorii în care te descoperi şi te redescoperi, te reconfigurezi, te descompui şi te compui la loc într-o formă diferită, în care te eliberezi şi laşi în urmă o parte din bagajul pe care îl porţi cu tine. Mi se par foarte potrivite cuvintele lui Paul Dicu, speaker la TEDxBucharest, povestind despre experienţa lui la maratoanele din deşert. "E o cursă a ta cu tine. Între frică şi rost. Atunci când nu mai poţi să alergi, mergi. Atunci când nu mai poţi să mergi, te târăşti, faci orice însă nu te opreşti. Îţi numeri paşii. Şi la sfârşit, dacă ai noroc ... renaşti. Scopul nu e să cucerim deşertul, ci să ne redescoperim pe noi. Este o cursă în care nu contează pe ce loc ieşi. Astăzi îmi este la fel de frică ... însă nu mai de tem de asta." O călătorie în junglă cu siguranţa se aseamănă prea puţin cu participarea la un maraton în deşert. Însă deşi calea este diferită, scopul este acelaşi, acela de a ajunge mai aproape de tine însuţi.

Călătoria în Amazon a fost o cursă a mea cu mine, între omul care sunt pentru omul care vreau să devin, o bătălie surdă între fricile şi visele mele, între potenţial şi bariere, între perseverenţă şi renunţare, între a fi control şi a mă lăsa să fiu vulnerabilă, un dans între a fi cu mine şi a fi cu oamenii din jur.

Într-un fel sau altul cu toţii ne construim propriile bariere de protecţie, măşti, ziduri, fortăreţe. Ne punem filtre de selecţie prin care alegem conştient sau inconştient oamenii pe care îi lăsăm să se apropie de noi. Tuturor ne este teamă, mai mult sau mai puţin de ceva. Acum, depinde de fiecare ce face cu temerile şi fricile lui, însă oricât de bine le-ar gestiona ... nu înseamnă că ele nu există. Cred că secretul este să ajungi să nu te mai temi de fricile tale.

Mi se pare interesant că în tentitiva de a ne proteja de ceilalti, ajungem să ne construim blocaje prin care ne depărtăm de noi. Cum spune o vorbă: "distanţa dintre tine şi mine este distanţa dintre mine şi mine." Şi pe principiul foliilor de ceapă, dăi de sapă. Şi sapi şi sapi şi sapi. Jungla e un loc care scoate multe din tine şi te provoacă în moduri la care nu te-ai fi gândit. Procesul e unul personal, fiecare cu peripeţiile lui, cu traume, cu voie bună, cu un pic de amărăciune, cu dat bir cu fugiţii ... e o întreagă aventură.  Am fugit şi apoi m-am întors. Şi fiecare zi ce a urmat a fost o numărătoare de paşi. Au fost zile în care am mers mai repede şi zile în care am mers mai încet.

Ai nevoie să te simţi în siguranţă pentru a-ţi da voie să pătrunzi în propriile peşteri interioare. Nu ştii niciodată ce o să găseşti înăuntru. Mai devreme sau mai târziu, ajungi să dai jos nişte straturi, să descoperi lucruri noi despre tine sau lucruri pe care le-ai mai descoperit cândva şi le-ai uitat. Încep să se creeze legături ... legături interiore, legături între experienţele trăite, legături exterioare. Ţi se clarifică anumite nelămuriri, apar altele, găseşti răspunsuri la întrebări care te măcinau de multă vreme doar ca să faci loc la alte întrebări. În final, ajungi într-un spaţiu de vulnerabilitate, de vulnerabilitate în primul rând tu faţă de tine. E un moment simplu, izbitor de puternic, în care pătrunzi în carapacea ta interioară şi te simţi deodată gol. Şi dacă îţi dai voie să stai în acea stare de goliciune vulnerabilă te redescoperi altfel ... nu ştii exact cum altfel, însă ştii cu siguranţă că eşti altfel decât înainte. Odată ce ţi-ai descoperit aripile, nu-ţi mai poate nimeni că nu poţi să zbori.

Mai devreme sau mai tarziu orice călătorie se apropie de final. De obicei, nu-mi plac finalurile, au ceva prea nu ştiu cum în ele, ceva prea mult, ceva prea puţin, niciodată atât cât trebuie şi ce trebuie, până l-am întâlnit pe el ... acest final de călătorie. Un final frumos, armonios, complet cu o lună plină pe un cer înstelat odihnindu-se la fereastra patului meu. Un final fără atasamente, fără dorinţe, fără regrete. Un final caracterizat de o stare ca cea dinaintea unei noi călătorii, unui nou început.

La final, te întorci înapoi în lumea largă. Iţi aduci aminte că un puzzle se construieşte din exterior către interior. Şi atunci începe următoarea călătorie.