TU

TU, apariție bizară, ușor complementară, diferită și complexă, intrigantă și diversă.
TU, provocare apărută din senin, întâlnită atât lin.
TU, spațiu de regăsire, de pierdere și întâlnire.
TU, linie de plutire între vis și amăgire.
TU, blândețe și căldură.
TU, răutate dură.
TU, ziduri și bariere, vid și imensitate.
TU, punct de legătură în momente de turnură.
TU, vulnerabilitate, cu a ta autenticitate, uneori chiar creativitate.
TU, depărtare, cu a ta înstrăinare.
TU, legătură fină, urzită-n fire de pralină.

TU, omule frumos!

Tu nu știi că mi te-ai strecurat în suflet, că ți-ai făcut culcuș într-un ungher nevăzut și ai rămas ascuns acolo? M-ai legat de tine cu fire nevăzute, iar eu m-am lasat prinsă în vraja și am continuat să țes aceleași fire fine, să fii și tu legat la fel ... de mine.

Tu nu știi ... când te privesc, că uneori te văd, că alterori mă lași în joacă să descopăr alte părți din tine. Cu bucuria-mi de copil te văd și rămân mereu surprinsă ... cât de frumos e omul fără ziduri și bariere. Și mă întreb ... tu cum de nu știi? ... tu cum de nu știi ce frumusețe zace în tine?

Tu nu știi, că acele bizare coincidențe, când eu vreau să-ți scriu și văd că în același timp tu începi să-mi scrii ... sunt de fapt mai multe ... că apari când mă gândesc la tine și te simt când ești mult prea departe ... poate chiar departe și de tine.

Tu nu știi că în noaptea aventurii mele, mi-ai fost imaginar tovarăș de călătorie, ținându-mi companie. Tu nu știi cât de mult mi-am dorit să te strâng în brațe sau cum tropăia inima mea de bucurie când te-am văzut când m-am întors. Tu nu știi ce dor mi-era de tine. Tu nu știi că oricât de departe aș pleca, fac ce fac și mă întorc din nou spre tine. Tu ... nu știi ... însă ... nici eu, nu știu.

Tu nu știi că m-ai putea ghida pe calea către tine? Și uneori mi-e teamă, mi-e teamă că dacă m-ai lasa, m-aș putea îndrăgosti nebunește de tine. Însă, tu nu știi, iar eu nu o să recunosc vreodată.

Pe EL îl cheamă TU! Da, cam atât, și nu mai mult. Uneori chiar răspunde când îl strig pe numele pe care nu știe că i l-am atribuit.

Vine o zi cand incepi sa intelegi. Incepi sa intelegi pentru ce a fost toata cautarea din anii precedenti, de ce ai adunat atatea instrumente din domenii diverse, de ce ai cautat sa dai upgrade la cat mai multe din abilitatile pe care le ai in dotare. Vine o zi, ca o dimineata rece ce te trezeste din vis. Si ca un inteles subtil, viata nu-si anunta din timp gandurile sau macar planurile pe termen lung, ci ti le prezinta direct cum se intampla sub ochii tai. Uneori, iti transmite semnale, insa mesajul e atat de dureros incat te incapatanezi sa nu-l auzi. Inchizi ochii si speri ca daca te ascunzi intr-o bula de frumusete iluzorie, realitatea va fi alta atunci cand ii vei deschide. Vine o zi cand intelegi ca uneori trebuie sa te lupti pentru viata, ca uneori trebuie sa lupti pentru o viata care nu e a ta, ci a omului drag pe care il iubesti. Si atunci incepi sa descoperi arsenalul razboinicului. Cu iubire.

O călătorie în centrul pământului

Întotdeauna vine o zi a lacrimilor şi a nebuniei. Întotdeauna vine o zi a tăcerii şi a cuvintelor împărtăşite. Întotdeauna vine o zi a bucuriei şi a dorinţelor împlinite.

O călătorie către centrul pământului. O călătorie iniţiatică neaşteptată în inima junglei. Un drum altfel străbătut către interiorul fiinţei umane. O întoarcere la natura, la naturaleţe, la autenticitate, la ritmul natural al timpului. O întoarcere profundă către sine, către nucleul profund, către valori şi idealuri, către vise şi dorinţe. O călătorie despre iubire şi armonie interioară. Am plecat cu toţii spre aceeaşi destinaţie, însă drumul fiecăruia dintre noi a fost diferit, fiecare gasind şi de aceasta data nu neapărat acel lucru pe care îl căuta, ci mai ales acel lucru de care avea cel mai mult nevoie.

O experienţă despre prezenţă şi detaşare, despre limite şi provocări, despre curaj şi centrare, despre încredere şi renunţare la a mai fi în control, despre susţinere şi asumare, despre iubire şi prietenie, despre întrebări, răspunsuri şi alte întrebări.

Un punct de reper. Unul dintre acele momente surprinzător de neaşteptate şi neprevăzute, în urma căruia se produce o schimbare interioară aproape insesizabilă, unul dintre momentele cuantice de care vorbeşte Wayne Dyer (http://www.drwaynedyer.com/blog/wake-up-call-from-heaven).

Cum ar fi să-ţi surâdă o idee într-o frumoasă seară de iarnă, să zicem într-o joi, că ai putea pleca într-o călătorie spre inima pământului, în jungla amazoniana, iar marţi dimineaţă, 5 zile mai târziu, să fi în avion spre destinaţie? Ar fi cel mai probabil o nebunie curată. Însă e o nebunie prea frumoasă pentru a fi refuzată.

Sunt călătorii în care te descoperi şi te redescoperi, te reconfigurezi, te descompui şi te compui la loc într-o formă diferită, în care te eliberezi şi laşi în urmă o parte din bagajul pe care îl porţi cu tine. Mi se par foarte potrivite cuvintele lui Paul Dicu, speaker la TEDxBucharest, povestind despre experienţa lui la maratoanele din deşert. "E o cursă a ta cu tine. Între frică şi rost. Atunci când nu mai poţi să alergi, mergi. Atunci când nu mai poţi să mergi, te târăşti, faci orice însă nu te opreşti. Îţi numeri paşii. Şi la sfârşit, dacă ai noroc ... renaşti. Scopul nu e să cucerim deşertul, ci să ne redescoperim pe noi. Este o cursă în care nu contează pe ce loc ieşi. Astăzi îmi este la fel de frică ... însă nu mai de tem de asta." O călătorie în junglă cu siguranţa se aseamănă prea puţin cu participarea la un maraton în deşert. Însă deşi calea este diferită, scopul este acelaşi, acela de a ajunge mai aproape de tine însuţi.

Călătoria în Amazon a fost o cursă a mea cu mine, între omul care sunt pentru omul care vreau să devin, o bătălie surdă între fricile şi visele mele, între potenţial şi bariere, între perseverenţă şi renunţare, între a fi control şi a mă lăsa să fiu vulnerabilă, un dans între a fi cu mine şi a fi cu oamenii din jur.

Într-un fel sau altul cu toţii ne construim propriile bariere de protecţie, măşti, ziduri, fortăreţe. Ne punem filtre de selecţie prin care alegem conştient sau inconştient oamenii pe care îi lăsăm să se apropie de noi. Tuturor ne este teamă, mai mult sau mai puţin de ceva. Acum, depinde de fiecare ce face cu temerile şi fricile lui, însă oricât de bine le-ar gestiona ... nu înseamnă că ele nu există. Cred că secretul este să ajungi să nu te mai temi de fricile tale.

Mi se pare interesant că în tentitiva de a ne proteja de ceilalti, ajungem să ne construim blocaje prin care ne depărtăm de noi. Cum spune o vorbă: "distanţa dintre tine şi mine este distanţa dintre mine şi mine." Şi pe principiul foliilor de ceapă, dăi de sapă. Şi sapi şi sapi şi sapi. Jungla e un loc care scoate multe din tine şi te provoacă în moduri la care nu te-ai fi gândit. Procesul e unul personal, fiecare cu peripeţiile lui, cu traume, cu voie bună, cu un pic de amărăciune, cu dat bir cu fugiţii ... e o întreagă aventură.  Am fugit şi apoi m-am întors. Şi fiecare zi ce a urmat a fost o numărătoare de paşi. Au fost zile în care am mers mai repede şi zile în care am mers mai încet.

Ai nevoie să te simţi în siguranţă pentru a-ţi da voie să pătrunzi în propriile peşteri interioare. Nu ştii niciodată ce o să găseşti înăuntru. Mai devreme sau mai târziu, ajungi să dai jos nişte straturi, să descoperi lucruri noi despre tine sau lucruri pe care le-ai mai descoperit cândva şi le-ai uitat. Încep să se creeze legături ... legături interiore, legături între experienţele trăite, legături exterioare. Ţi se clarifică anumite nelămuriri, apar altele, găseşti răspunsuri la întrebări care te măcinau de multă vreme doar ca să faci loc la alte întrebări. În final, ajungi într-un spaţiu de vulnerabilitate, de vulnerabilitate în primul rând tu faţă de tine. E un moment simplu, izbitor de puternic, în care pătrunzi în carapacea ta interioară şi te simţi deodată gol. Şi dacă îţi dai voie să stai în acea stare de goliciune vulnerabilă te redescoperi altfel ... nu ştii exact cum altfel, însă ştii cu siguranţă că eşti altfel decât înainte. Odată ce ţi-ai descoperit aripile, nu-ţi mai poate nimeni că nu poţi să zbori.

Mai devreme sau mai tarziu orice călătorie se apropie de final. De obicei, nu-mi plac finalurile, au ceva prea nu ştiu cum în ele, ceva prea mult, ceva prea puţin, niciodată atât cât trebuie şi ce trebuie, până l-am întâlnit pe el ... acest final de călătorie. Un final frumos, armonios, complet cu o lună plină pe un cer înstelat odihnindu-se la fereastra patului meu. Un final fără atasamente, fără dorinţe, fără regrete. Un final caracterizat de o stare ca cea dinaintea unei noi călătorii, unui nou început.

La final, te întorci înapoi în lumea largă. Iţi aduci aminte că un puzzle se construieşte din exterior către interior. Şi atunci începe următoarea călătorie.

Mai vreau o nebunie, mai vreau o aventura, mai vreau momente frumoase in care toate simturile sa stie ca sunt vii. Mai am 5 zile sa mai fac o alta traznaie de neuitat. Pana cand vine si ideea creata, colectionez senzatii si intamplari inedite, unele atat de mult dorite si neasteptat de usor primite.

Rugaminte

Draga muza, cu inspiratie nocturna, te rog sa faci schimb cu colegul somn de tura.

Promisiunea unei iubiri apuse

O stare convalescenta. Te plimbi aiurea privind frumosul ce te inconjoara, il recunosti ca fiind frumos,  ii surpinzi magia si totusi ramai rece. Privesti afectiunea ce ti se ofera. Si totusi ... doar privesti. Ramane totul doar la nivel mental. Stii, insa nu mai simti. Sufletul si-a inchis portile si refuza cu incapatanare orice schimb cu exteriorul. Poate, din cand in cand, mai simti inca fiorii durerii ce te sfasie in noptile fara de somn.

Privesti clepsidra timpului filtrand nisipul trecerii clipelor si te intrebi ... oare mai e mult pana cand o sa treaca? Zambesti de complezenta, esti interactiv in mediul social, joci un rol in care te prefaci ca totul este bine si de multe ori chiar iti iese. Insa, dupa ce cade cortina, somnul ti-e tulburat de vise amare. Te invarti in lume ca un animal haituit, prizonier in propria-i cusca. Pe muchia pragului in care te-ai lasa sa simti dezamagirea, te mai zbati inca sa mai fii puternic. Cand in cele din urma, iti dai voie sa cazi, prabusirea pare fara de sfarsit, iar adancimea haului iti da fiori. Te opresti, iti aduni puterile, vrei sa te ridici. Insa nu poti. Calatoria ta, inca nu s-a terminat. Si o iei de la capat. Te trezesti din nou in gol, insa de data asta caderea nu te mai sperie si nici nu te mai inspaimanta. Stii doar ca e un traseu ce trebuie sa-l parcurgi pentru a ajunge din nou la lumina. Te lasi prada durerii, remuscarilor, nesigurantei, intrebarilor ce-ti bantuie inca gandurile, nelinistilor si fricilor.

Apoi, intr-o dimineata, observi ca a rasarit soarele si cantecul viu al pasarilor iti incanta simturile. Mancarea incepe din nou sa aiba gust si papilele tale gustative se rasfata sub infuzia aromelor. Parfumul suav al florilor iti gadila narile. Iar cand privirile tale, intalnind un zambet raspund inseninate, pe buze iti incolteste un zambet fraged. Incet, incet revii la viata. Descoperi cu uimire ca viata in afara ta si-a urmat cursul normal, iar pamantul nu a incetat sa se roteasca in timp ce inima ta suferea usor sfaramata.

Acum, ca dupa o boala grea, poti sa faci tot ce tine de tine sa nu te mai imbolnavesti vreodata. Insa, in cazul bolilor de inima albastra este necesar sa iei in considerare ca tot tu vei fi cel care sufera. Intr-adevar nu de aceeasi maladie... insa cu siguranta de o alta. Sau poti sa alegi sa te bucuri de viata si sa o traiesti din plin. Poti sa-ti asumi faptul ca tu ti-ai inchis inima, pentru a te proteja si nimeni nu va mai ajunge sa-ti atinga profunzimea sufletul, cu tot impactul pe care il are aceasta decizie asupra ta. Insa cu ce drept ii rapesti sansa unui alt suflet care vine deschis catre tine si se daruie complet bucuria de a se desfata cu intreaga ta frumusete? Cu ce drept sa ranesti pe altcineva, doar pentru ca tu, la un moment dat, ai fost, la randul tau ranit?

Intr-unul din acele momente de granita subtila am ales ca inima mea sa ramana deschisa. Am ales sa privesc lumea si oamenii cu aceeasi seninatate si inocenta. Am ales libertatea sa iubesc deplin si complet. Stiu ca timpul vindeca ranile, si mai stiu ca vindeca si cicatricile. Asa cum corpul are capacitatea naturala de a se vindeca si sulfetul o are sub balsamul iertarii si al dragostei.

Nu, nu ai lasat alte urme in inima mea. Te voi privi mereu cu drag si cu recunostinta pentru ca la un moment dat ai patruns in viata mea si i-ai schimbat cursul, pentru ca ai fost tu si nu a fost altcineva, pentru ca pe nesimtite am furat o parte din magia ta. Ai introdus un graunte de nisip in inima mea, l-am transformat apoi in perla.

In felul meu te voi iubi mereu, fiinta draga, caci da iubirea e un lucru permanent. Odata ce inima a fost cuprinsa de acesta emotie profunda, fiinta care a inspirat-o va ocupa mereu un loc in sufletul celui inspirat si chiar daca nu este prezent la dragostea pe care o poarta, ea va fi mereu acolo.

Asa cum mintea isi largeste orizontul cu fiecare idee pe care o cunoaste, la fel si inima isi mareste capacitatea cu fiecare dragoste intalnita si cu fiecare frangere suferita. In urma unei intalniri depline, cu inaltimi si adancuri, inima isi largeste infinit limitele simtirii si capacitatea daruirii. Iar acest lucru inseamna ca la urmatoarea dragoste tu vei putea sa oferi si sa primesti mai mult, sa fii mai viu, mai prezent, mai autentic si implicit mai iubitor. De ce sa lasi regretele, tristetea si indoielile, asemeni unor nori intunecati, sa-ti umbreasca stralucirea? Si chiar de va fi ca uneori sa-ti viziteze cerul tau senin, cheama-ti in ajutor vanturile schimbarii sa-i inlature usor.

(fragment scris demult, intr-o primavara, gasit la naftalina)

Noaptea cu pricina

It is said that every waking mermaid has a secret pact with the sea. At every 25 years she has to return in its depths for an initiatic transformation. Therefore, for one night, her life becomes a great adventure, swimming in a big river and dreaming at deep kisses, rambling conversations and simple moments of connection and pure joy.

It's a cloudy night. The time has come. The wind blows slowly.  She hears a soft voice whispering an forgotten calling.

Dimineata de dupa ...

Dupa privirile care mi se arunca imi dau seama ca ma asteapta o avalansa de imbratisari. Sunt bine, de ce e toata lumea atat de ingrijorata? Nu simt nevoia de imbratisari, insa imi dau seama ca ceilalti au nevoie de acest proces prin care sa-si manifeste emotiile.  Sunt prinsa intr-o imbratisare cand privirile mi se intalnesc cu ale lui Y. Ochii i se umezesc si in tacerea cuvintelor nespuse inteleg mai mult decat ar fi putut oricine sa-mi spuna. Brusc, incep sa ma simt slabita si toata agitatia din jurul meu ma oboseste.

Sunt dusa in camera mea, iar comitetul de interventie se pune in functiune. Inteleg prea putin din tot ce se intampla in jurul meu, m-am intors intreaga, sunt in camera mea, cu restul o sa vad ce fac mai tarziu, asa ca ma las ca un copil pe mainile lor. Sunt dezbracata de hainele ude, mi se aduce ceai fierbinte, pentru a ma incalzi la picioare mi se pun carbuni incinsi inveliti intr-un tricou vechi, apoi mi se curata si mi se panseaza ranile de la cele 2 degete mari de la picioare. La usa, cu inima tremuranda asteapta vreo 4 prichindei si prichindele. Mi se spune ca inclusiv copii m-au cautat in noapte. Urmeaza sa primesc o terapie de curatare cu Funi si ritualul de protectie cu Cavi.

Cavi canta cu glasul ei parca coborat dintr-o alta lume si lacrimile mele incep sa curga siroaie. Dupa ce termina, ma imbratiseaza si-mi spune sa dorm, ca totul o sa fie bine. Ma linistesc si ma bag in pat pentru a ramane singura. Vreau sa mai stau un pic treaza si mai ales vreau sa fumez o tigara.

As vrea sa ma duc la omul neprietenos sa stau cu el, sa fur o imbratisare, sa fumam impreuna o tigara. Simt nevoia sa nu fiu singura acum. Insa mi se pare total absurd acest gand si il alung atat repede pe cat a venit. Cel mai probabil inca doarme, nu era pe afara cand am venit.

Ies afara. Ma intalnesc cu Dias, unul dintre cei mai mici dintre copii din sat. Ne privim, ma las in jos, imi deschid bratele, imi sare de gat, ma strange cu toata puterea lui de copil speriat si parca imi spune certandu-ma: sa nu mai faci asta vreodata!

Ma intorc in camera, ma asez pe jos, imi aprind o tigara, mai sorb din cand in cand din ceai si incep sa plang. Nu-mi este foarte clar exact de ce plang, insa simt nevoia sa ma descarc. Ma trec toate spaimele si fricile care m-au ocolit pe timpul nopti si imi dau seama ca prin ce am facut am speriat niste oameni care si-au facut griji toata noaptea din cauza mea.

K. intra la mine sa vada cum sunt. Se aseaza pe jos langa mine. Imi zice sa ma las de fumat si incearca sa ma linisteasca povestindu-mi cat de grea a fost noaptea pentru ea si pentru toata lumea din grup. Lacrimile mele se transforma in hohote, conversatia ma apasa. Inteleg ca ii pasa, insa nu ma simt in stare sa o sustin si pe ea in acest moment. Mi se face un pic frig si incep sa-mi simt corpul obosit.

Dupa inca niste verificari ingrijorate care sunt izgonite din camera unde se asezasera confortabil reusesc in sfarsit sa adorm. Sunt trezita ceva mai tarziu sa vin la masa. Mai vreau sa dorm. Imi simt corpul atat de greu incat mi se pare un calvar sa-l misc din locul in care se afla. Sunt pacalita ca avem mancare buna si trag de mine pana in sala de mese. Sunt ultima venita. Toata lumea mananc si atmosfera aproape pare ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Incep sa prind curaj si observ repede ca omul neprietenos s-a imprietenit cu niste replici rautacioase. Sper sa-i treaca pana mai tarziu.

Ne intalnim cu totii pentru debriefing. Se incepe cu mine, ca doar am avut cea mai interesanta calatorie, apoi se dezlantuie iadul. Incerc sa ascult si incarcatura emotionala ma copleseste. Ma simt ca o piesa de domino care a daramat echilibrul intregului sistem. Toate povestile ajung la un numitor comun, momentul descoperii disparitiei mele. Omul neprietenos e ultimul. Cred ca daca si-ar da voie, ar fi ingrozitor de furios in acest moment. Sunt multe intreruperi. Discutiile se poarta pe un ton din ce in ce mai crescut. Au ajuns sa se certe care si-a facut mai multe griji pentru mine si care a parut nepasator si indiferent. Imi pare totul o completa nebunie. Tot ceea ce aud dincolo de cuvinte este ca le pasa de mine si ca s-au speriat ingrozitor nestiind o noapte intreaga nimic de mine. Oameni care isi petrec noptile in jungla nu se intorc neaparat inapoi.

Ma retrag langa Y. pentru o tigara sau mai degraba pentru protectie. In capul meu se invarte mecanic aceeasi intrebare: ce am facut? As vrea sa spun ca imi pare rau, insa nu-mi pare si nu sunt in stare sa mint. Astept sa se faca liniste. Nu, nu-mi pare rau ca am fugit, insa imi pare tare rau ca fiecare dintre voi a trecut si treceti prin ceea ce treceti din cauza mea.

Focul discutiilor prelungite se stinge printr-o propunere de mers la o baie racoritoare si revigoranta. Inainte de a pleca mai stau putin de vorba cu Y. Simt nevoia sa fiu langa cineva langa care sa pot contine tot tumultul emotional care s-a starnit in interiorul meu si pe care am nevoie sa-l inteleg pentru a-l putea procesa. Ma incurajeaza sa fac ceea ce simt si imi ofera cateva completari si confirmari, povestindu-mi detalii despre ce s-a intamplat dupa plecarea mea.

Pe ponton la scaldat atmosfera s-a mai detensionat. Toti ochii sunt pe mine cand ma bag in apa ca nu cumva sa mai am o alta tentativa de evadare. Constat repede ca muschii mei se remit dupa noaptea trecuta si d-abia reusesc sa ajung la portiunea cu apa mica. Ma doare tot spatele si mainile mele refuza sa se mai miste.

Astept un moment potrivit, insa acesta se incapataneaza sa apara. Mai tarziu, va fi totusi prea taziu. Imi fac curaj. O imbratisare uda. Cateva cuvinte schimbate apoi fiecare se retrage mai usor in carapacea lui. As vrea ca apa sa curete tot ce s-a declansat cu o noapte inainte, insa fiecare isi are drumul lui cu procesele si lectii proprii.

O legenda amazoniana

"Atunci cand pe drumul tau intalnesti intamplari neobisnuite, adu-ti aminte ce ai pornit sa cauti."

In acea dimineata, pescarul  se intoarse acasa aducand in luntrea sa una dintre cele mai neobisnuite creaturi pe care le-ar fi putut culege din apele raului. Ajuns pe mal isi striga familia pentru a le prezenta captura pescuita: din barca tremuranda se ridica o fata imbracata in alb, pasi desculta in noroiul umed si se apropie de casa. In ochii tuturor se citea uimirea. Le povesti cum a gasit-o aproape de locul unde obisnuia sa-si intinda navoadele.Se indrepta sa verifice plasele, cand din rau a auzit un strigat dupa ajutor. S-a apropiat incet sa verifice ce se intampla. In apa, agatata de crengi plutea o faptura cu pielea alba, imbracata in alb, pe cap purtand o palarie de paie. La prima vedere, a crezut ca este o sirena. I-a zis sa se urce pe pamant pentru a o putea lua in barca. De fapt, vroia sa vada daca fata este sirena sau este intr-adevar om si are picioare. Exista o legenda prin aceste locuri care spune ca in locurile adanci din rau traiesc sirene care ziua se transforma in fete cu pielea alba si ademenesc pescarii in lumea lor.

Dupa ce i s-au stors hainele inca ude, au luat barca cea mare cu motor si pescarul a condus fata inapoi spre locul de unde plecase. Pe drum nu contenea mirarea acestuia cum de fata petrecuse intreaga noapte intr-un copac, dupa ce inotase prin intuneric o distanta atat de lunga fara sa i se intample absolut nimic. Raul este plin de pericole, mai ales pe timp noapte, anaconde, tipari electrici, vidre uriase, insa pe langa acestea sunt locuri periculoase, curbe duble, cu ape adanci in care se formeaza vartejuri. Nu, nu este posibil sa fie om, nu are cum sa fie om si sa nu pateasca nimic dupa ce a stat o noapte in jungla... pescarul cu zambetul larg si pielea aramie credea in continuare ca fata ar putea sa fie sirena. Era mult usor de acceptat ca naluca alba era sirena decat sa fi fost o simpla fata.

Mare a fost bucuria satului, cand dinspre rau, in zorii inca fragezi ai diminetii a aparut fata disparuta in noapte, pescuita din apele raului in apropierea satului San Pedro, insotita de un pescar, pe nume Jesus. Purta o rochia alba, cu colturi nesimetrice, in mana tinea o punguta cu restul de haine, pe cap avea inca palaria de paie de sub care ii rasarea zambetul larg. Spera ca lumea inca sa doarma si nimeni sa nu-si fi dat seama de lipsa ei din timpul noptii. Au urmat imbratisari si lacrimi, priviri ingrijorate, fete obosite si tensionate. Dupa toata agitatia noptii, dimineata aducea cu ea o adiere linistita si blanda. Era doar linistea dinaintea furtunii.

Momente de gratie amazoniana

In acest colt de lume verde, timpul se opreste constant, uitand sa mai plece. Cel mai probabil a ramas consternat de indiferenta cu care este tratat, telefonul sta inchis, aruncat intr-o punga prin bagaj, in timp ce singurul ceas a ramas acasa privindu-se-n oglinda, iar zilele trec fara sa le tinem contul in date. Ne trezim dimineata cu clinchete de clopoi, insa de cele mai multe ori ochii se deschid odata cu aparitia razelor de soare. In paturi molute si vise inmiresmate ne mai alintam cat putem pana la desteptarea oficiala. Fiecare zi isi are momentele ei de simplitate dulce si uimitoare, de descoperiri copilaresti si reintoarceri la bucurii marunte.

 

Avem cizme de cauciuc inalte pentru plimbarile prin jungla. Talpile mele tresar flamande la contactul intermediat cu noroiul umed si cleios si ma avant cu nesat prin toate mocirlele si baltile care imi ies in cale cu placerea copilului care si-a dorit intotdeauna sa faca asta, niciodata nu a avut voie, iar acum profita din plin de ocazie. Din cand in cand mai dam peste o balta mai mare care trebuie traversata mergand pe un bustean facut drept trecatoare. Pentru o jungla, locul este mai mult decat amenajat, din loc in loc busteanului ii tin companie niste bete transversale de care te poti tine sa nu aluneci, insa, imi place sa ma joc, mergand cu mainile in buzunare. Fluturi mari, albastri zboara in zare.

Dupa masa de pranz, dupa o siesta in hamacul cocon, ne indreptam spre oaza de racoare de pe malul raului. De cele mai multe ori, copii din sat ne urmeaza la scurt timp. Avem timp doar cat sa ne obisnuim cu apa , sa ne ocupam pozitii strategice, inainte ca batalii acvatice sa isi inceapa desfasurare. Mi se pare fascinant efectul pe care il au copii asupra oamenilor de toate varstele: fruntile se descretesc, muschii fetei se relaxeaza si un zambet larg isi gaseste locul pe chipuri d-acum arse de soare. Cand suntem in apa devenim cu totii copii si ne stropim cu o ardoare care ar face geloase multe fantani arteziene.

Intinse pe cate doua randuri stau insirate 5 hamace colorate, care te imbie la vis si relaxare. Timpul din hamace este unul al destainuirilor, al imprietenirilor, al cuvintelor si al tacerilor impartasite. E un timp pe care il petreci cu tine si in acelasi timp cu ceilalti. Linistea se imbina cu bucuria, mai ales atunci cand unui ghidus ii vine cheful de harjoneala si incepe sa se legene declansand efectul de pendul... numai la mijloc sa nu fii. In cazul in care ratezi portia de ras cauzata de ciocnirile accidentale, nu e nici o problema, fiecaruia ii vine randul mai devreme sau mai tarziu sa-i fie testata abilitatea de a rezista la gadilat.

La masa, vrajitorul ofera lectii culinare. Astazi mancarea are un gust nou. In diverse combinatatii, care mai de care mai creative, mierea si lamaia sunt ingredientele secrete care confera savoare: orez cu sfecla, morcov si miere, planatos cu miere, banana cu platanos si miere, ma mir cum de nu amesteca si pestele cu miere.

A inceput luna sa ia in lumina. Stam pe terasa de lemn, privind stelele, cautand constelatii cunoscute in timp ce ne chinuim sa alungam fara rost tantarii infometati. Impartim in 4 un mappachio, care a devenit mai mult decat un ritual de protectie, un ritual al conversatiilor de apropiere.

Am o tema pentru cercetatorii britanici. Vreau un studiu detaliat asupra imbratisarilor. Sunt o fiinta kinestizica din cap pana in picioare si vreau sa inteleg taina imbratisarilor, aceasta modalitate de comunicare uneori mai profunda decat un sarut si mai graitoare decat multe cuvinte inutile. Imi plac imbratisarile lungi, insa azi am primit cea mai lunga, cea mai neasteptat de lunga imbratisare pe care am primit-o vreodata. A fost ca o reintalnire a unor suflete care s-au mai cunoscut candva, un amestec de dor si bucurie a regasirii, urmata de o liniste profunda ... cumva verde.

E dimineata. Nu stiu cat timp a trecut exact. Merg desculta prin iarba, port rochia mea alba de zanuta taiata in colturi, pe cap am palaria de ploaie, iar in mana am o plasa cu restul de haine. Am hainele ude, ochii obositi si zambetul cat toata fata. M-am intors. Sunt bine. Da .. m-am intors. Da ... sunt bine.

Mai mereu, intr-un fel sau altul, la intervale periodice am un talent special prin care mai comit cate o boroboata. Sunt mai mult decat recunoscatoare pentru oamenii care au avut intelepciunea sa nu ma certe, ci sa inteleaga intai ce s-a intamplat ... sau sa se bucure ca sunt bine, in loc sa-mi ofere cu gratie in brate toate grijile lor pe care inca si le mai fac.

E o noapte neagra. Mi-as dori atat de mult sa nu pleci, mi-as dori sa pot sa-ti spun sa nu pleci, insa sunt ultima persoana care ar putea sa-ti spuna asta. Stiu ca pleci pe drumul tau, insa simt ca de fapt fugi. D-abia te-am gasit si acum simt ca te pierd din nou. Mi-am promis sa ma trezesc inainte de plecarea ta. Stau in mijlocul patului cu urechile ciulite ascultand intunericul. In camera se aud zgomote ciudate. Nu stiu unde imi este lanterna, brigheta nici atat. Mi-e teama sa ies din invelisul patului si timpul trece nemilos de linistit. Poate nu mai pleci, imi spun in gand cu o oaza de speranta. Se aud zgomotele ultimelor pregatiri de plecare, in timp ce lumina lanternelor este ascunsa cu grija. Ies desculta afara si privesc in departare. Ma simt ca un copil ce tine de mana un ursulet invizibil si am senzatia ca am mai trait asta o data. Vantul adie rece. Alerg pentru o ultima imbratisare. Drum bun! Ai grija de tine!

Ploua torential. Numai bine pentru o balaceala pe cinste. Zboruri de vulturi si pasari albastre.

Cele 2 zanute au dat startul la atelierul de frumusete. Orice schimbare interioara este musai sa isi gaseasca oglindirea si in exterior. Se impletesc cozi in spice, sprancenele capata forme arcuite, iar unghiutele isi gasesc nuantele naturale si forma prezentabila. Urmeaza un rasfat pe cinste cu uleiuri si esente, aplicat pe corp de niste degete fine. Baietii primesc tratament preferential: fiind in minoritate, primesc 2 sau 3 rasfatante. Azi trisez si sunt si eu baietel... simturile se destind aievea intr-un vis.


Ma legan in hamac la ora de visare. Printre planuri de calatorii, fantezii culinare, mie mi s-a facut pofta de trainingutz, un teambuildingutz. Daca mai primesc vreodata intrebarea cu ce as lua cu mine pe o insula pustie acum stiu raspunsul.

Un om frumos si special intalnit in primul ianuarie cald, pe cealalta jumatate a globului. Ne vorbim din priviri. Ma simte si o simt. Pur si simplu este.

Multumesc... cum spui multumesc pentru cel mai pretios si mai generos dar pe care l-ai primit vreodata?

Pamblica de timp. Funda de atentie.

Credem ca avem timp. Credem ca avem timp sa cunoastem un om, sa ne apropiem de el, sa ne imprietenim cu el, sa stam la povesti nesfarsite. Credem ca avem timp si atunci stam relaxati, lasand momente sa curga fara a le forta cursul. Credem ca avem timp ca lucrurile sa se intample firesc in deplina gratie si armonie.

Apoi, se intampla ceva si realizam ca nu mai avem timp, ca tot ceea ce avem este acum si aici si daca nu facem nimic timpul se scurge si momentul trece. Iar atunci, incercam din rasputeri sa recuperam tot timpul pe care l-am lasat sa treaca nepasator pe langa noi, incercam sa rostim toate cuvintele pe care le-am lasat nespuse, incercam sa daruim toata afectiunea pe care o purtam atat de bine ascunsa in inima noastra, incercam sa dam si primim intr-o imbratisare tot ce se poate da, incercam intr-un fel sau altul sa ne manifestam cum putem mai bine dragul de celalalt.

Si omul care primeste se simte stingher pentru ca nu stie exact ce i se intampla, de unde aceasta avalansa de emotii si manifestari, cand pana mai ieri erau apropierile erau atent calculate si indelung negociate? Pentru ca in filmul nostru fiind, uitam uneori sa ne intrebam cat de mult poate sa primeasca cealalta persoana, desi avem cele mai bune intentii.

Iar in final iti dai seama ca nu, de fapt nu ai timp. Timpul ti-l castigi adunand momente in care construiesti putin cate putin. Si tot ceea ce poti sa faci este sa ai incredere si sa speri ca momentele impartasite au fost suficient de valorose incat departarea fizica si temporala sa nu astearna peste ele praful uitarii si mai mult decat atat sa lase loc deschis reintalnirii.

Astfel, cand reintalnesti un om, adu-ti aminte sa ii oferi timp sa va imprieteniti din nou, pentru ca tu nu stii cat praf s-a acumulat in sufletul lui si nici el nu stie ce s-a intamplat in sufletul tau.Ofera-i cadou o pamblica de timp cu o funda de atentie.

Ultima dimineata

Afara se aude incet un zgomot de ploaie, in intunericul cald al incaperii patrund parfumuri jilave. Ne rasucim prin asternuturi pentru a ne descoperi treze desi ceasul mai avea inca mult pana sa dea desteptarea. Am stat la povesti pana tarziu in noapte, iar acum inodam firul intamplarilor cu planuri, vise si dorinte, totul asezonat cu o bucurie cristalina, zambete si priviri poznase. Ne jucam cu gandurile si inchipuirile asemeni unor copii care descopera cadourile primite sub brad de Craciun. Sunt momente in care timpul pare ca se opreste in loc contempland clipa, sunt momente de o simplitate atat de frumoasa incat par ireale, sunt pur si simplu momente de gratie.

Intr-un final, ne urnim lenes sa incepem aceasta ultima zi dintr-o calatorie in inima verde a pamantului. Se amesteca senzatii de dor si bucurie, de nerabdare si nostalgie, un nou capitol este pe cale sa inceapa in timp ce se scriu ultimile randuri din cel ce se pregateste sa se incheie. Pe degete se scurge sucul fin de mango parfumat, iar dulceata fructului ne rascoleste simturile nesatule. Dupa atata timp in care mancarea nu avea nici un gust oricate acrobatii creative ai fi facut, acum ne oprim din cand in cand sa inchidem ochii, respiram adanc pentru a ne bucura si mai mult de acest dar nepretuit al naturii. Ne incanta atat de tare incantarea noastra. Cu zambetul larg coboram la micul de ajun, ca apoi sa pornim in directii diferite.

Imi plac oamenii cu care poti impartasi momente de tacere care sa nu fie stinghere. Ultima tura de cumparaturi inainte de plecare. Intotdeauna se mai gaseste ceva de cumparat pe ultima suta de metrii sau iti aduci aminte ca ai uitat de ceva sau pur si simplu ti-a ramas gandul la un ceva pe care l-ai vazut si nu te induri sa pleci fara el. E o dimineata aproape frumoasa, aerul pluteste greu si usor apasator, norii intuneca zarea oferindu-i tente albastre, iar eu sunt insotita de omul verde. Ma opresc din cand in cand sa mai fur cate un cadru, ma fascineaza contopirea dintre lumi. Cladirile vechi isi poarta cu atata gratie darapanaturile, asemeni unei doamne in varsta care stie cat de frumoasa a fost in tinerete, desi alaturi de ea se afla o tanara in floare data-n parg. Masini imense se plimba-n viteza pe langa tuc-tuc-urile saracacioasa. Celor mai multi oameni le lipsesc dintii, insa nu si zambetul sau energia debordanta.

Patrund intr-un magazin. Fiecare taraba este un univers in sine, caracterizat de un miros apasator, obiecte care mai de care mai colorate, mai impanate, mai stilate, mai ciudate, obiecte de putere, colti de crocodil, capete de broasca testoasa, pene de papagal si alte nebunii neinchipuite. Gasesc ceea ce caut. A inceput sa imi placa sa negociez, imi pare rau ca nu am descoperit mai devreme aceasta indeletnicire.

Parasim malul linistit al raului pentru a ne indrepta spre Piata Samanilor. Stiam locul, insa azi totul pare cu totul si cu totul diferit. O imbulzeala de oameni care se misca in reluare, cascand uneori gura la cate ceva. Mirosul este mai infiorator ca alta data. Pe tarabele alteori goale, acum se vinde carne pe ziar. Imi aduc, este duminica. Rabdarea mea scade progresiv cu aglomeratia, asa ca din priviri ii cer mana omului verde si incep sa ma avant in multime facand slalom prin oameni, randuri, balti si scanduri. La intoarcere am gasit un drum mai mai linistit. E cald si simt cum tot praful isi gaseste loc pe mine si mai ales in ochii mei, ma revolt in tacere, insa cumva mi-a devenit drag acest loc al contrastelor.